Clădirile sunt vii!

Casa Poporului.

Untold.

Ateneul.

Cercul Militar.

 

Hmmm… oare le-am pomenit una după alta pentru că le leagă ceva comun?

Știe cineva? Nimeni… ? Nimic… ?

Cum sunt un suflet milos, nu mă lasă corasonul şi dau indicii.

20161102_145558

Mda, nu e vorba de „ceva”, ci de „cineva”!

Cine sunt băieţii? Nu-i ştie nimeni?

Aaa, vă rog să mă scuzaţi, nu mi-am dat seama că am pus o imagine cam… imaginativă!

Nu disperaţi, mai am:

20161102_145607

Nici acum nu-i recunoaşte nimeni?

20161102_145616

Dar acum?

Dacă răspunsul e în continuare „nu”, staţi liniştiţi. Dacă nu sunteţi în cercul lor de prieteni, nici n-aveţi de unde să-i ştiţi.

De fapt… se prea poate să greşesc! E foarte posibil să-i cunoaşteţi prin ce au făcut şi fac în continuare.

Adică… ce?!

Adică… tobele vă rog…

„PROIECŢIE ARHITECTURALĂ”!

Sau, în engleză „ARCHITECTURAL MAPPING”, „VIDEOMAPPING”  . Continuă lectura

Mie îmi place cu mult verde! Ţie?

Schwarzenneger, Chuck Norris, Van Damme, Bruce Lee, Jason Statham.

E cineva care nu știe despre cine vorbesc? Cei mai cei dintre cei mai tari, care mănâncă piatră dimineața, oțel la prânz, mestecă carbid seara și scuipă foc pe toate orificiile. La așa dietă, nu-i de mirare că pun la pământ întregi armate cu un șpagat și două lovituri de karate! Unii au salvat lumea de atâtea ori că orice nouă reușită intră la „nenumărate”.

E cineva mai tare ca ei? Se prea poate dar nu în filmele în care joacă ei rolul principal.

În ciuda acestor exponenți de fier-beton ai rasei umane, indiferent că evoluează pe ecran sau vorbim despre cei din viața reală, omul este o ființă fragilă. Învelișul exterior moale se zgârie sau se taie foarte ușor iar oasele rezistă și ele… până se rup.

Chiar dacă găsești oameni de la malul mării până în vârful munților și de la ecuator până spre poli, omul supraviețuiește într-un interval restrâns de temperatură. Fără măsuri și elemente de protecție, fără hrană și fără adăpost, nu ajunge să-și împrietenească pentru prea multă vreme umbra cu pământul.

Dar înainte de toate, ca să existe, omul trebuie să… Ia să văd, cine ghicește?

Ține-ți respirația!

Cât reușești? Un minut? Două?

Da: dacă aer nu e, nimic nu e! Dacă nu mai poți să respiri, viitorul tău luminos se reduce la minute. Sub cinci! Continuă lectura

Pe coclauri, pe la vecini

Cunoști starea aia de după o săptămână în care tragi în jugul muncii la viteza lui Road Runner dar fără să ai parte de distracția cu Coyote?

Da, aia în care te apucă tatăl sictirului și mama lehamitei și-ti vine să-ți bagi picioarele în toate dreptunghiurile din viața ta!

Care dreptunghiuri? Păi dreptunghiul patului, al liftului, cel al casei sau al blocului,  al biroului, al ecranului de calculator, al graficelor, al gumei de mestecat, al gardului, al scarilor… Și știi că toate unghiurile astea drepte, cu colțuri nerotunjite o iau ușor către tine de luni, ca să-ți sfâșie cu bestialitate din neuronii sensibili până vineri, când îți iei câmpii și lași dracu’ cât mai în spate betonul, tabla și asfaltul. Dar nu vrei să mergi prea mult cu mașina de care ești sătul până peste urechi așa că alegi ceva cu natura la îndemână.

Valea Prahovei?

120 de kilometri de București  și-n maxim două ore îți bagi în vene ozon și verdeață, pe lângă munții fără soț. Sau fără pereche.

Și vineri seara, după ce-ai terminat foarte târziu cu hârtiile alea venite exact când te pregăteai s-o tai și tu mai repede, pornești, mocnind înăbușit.

Uraaaaaaaaaa! În sfârșit! Mai scorezi și tu un punct împotriva muncii.

Și-ți dai seama repede că sunt și alții ca tine, atat de asemănători în gândire, că au plecat în aceeași direcție! Și alea două ore pronosticate pe drum se lungesc și se lățesc și se transformă-n cinci-șase. Dacă ai noroc.

Duminică, la întoarcere, aceeași poveste!

Așa ajungi înapoi acasă mai praf decât ai plecat, cu o altă săptămână dreptunghiulară care așteaptă să te-mbrățişeze sufocant lunea, de la prima geană de lumină…

Poți să faci ceva?

Bineînțeles!

O iei în altă direcție. Spre vecinii noștri bulgari, de exemplu, cum am comis-o chiar săptămâna trecută într-un grup de șase, când am luat-o voiniceşte către Veliko Târnovo. Continuă lectura

Pixeli monumentali

Dintotdeauna omul a fost un creator.

Când Dumnezeu a făcut lumea și ne-a plăsmuit pe noi după chipul și asemănarea sa, câteva  scântei ale creației s-au rătacit și printre copiii săi iar acolo unde găsesc terenul potrivit, se transformă în foc creator. Şi asta se întâmplă de la începuturile omenirii.

Ce sunt desenele rupestre dacă nu primele manifestări ale acestei vâlvătăi creatoare?!

Primitivii cu porniri demiurgice au folosit ce aveau la îndemână: pereții de peșteră ca suport, cărbune și argile colorate ca să lase semne. Pe lângă piatra peşterilor, timpul și inventivitatea au adus în preajma mâinilor plăsmuitoare pielea de animal, pânza, lemnul, metalul, zidul ca fundație a actului demiurgic.  Lemnul ars și pământurile colorate s-au transformat în culori de ulei, în tempera, în acuarele, în acrilice, în acizi care să ardă metalul.

Cum scânteia creatoare e într-o continuă căutare, era digitală nu putea să nu aibă ceva de oferit.

Intră în scenă pixelul și lumina!

Tadaaa!!!

Așa s-a ajuns de la minusculele televizoare alb-negru la uriașele ecranele color de azi, iar acolo unde marimea fizică devine o problemă, preia ștafeta videoproiectorul, care poate transforma în „pânză” clădiri întregi.

„Proiecție arhitecturală” sau „video mapping” numește acestă formă de creație și s-a întâmplat de curând chiar la noi, pe vreo 23.000 de metri pătrați.

Uuuuuu, mai mult de două hectare!!!

Unde avem noi o așa suprafață, care sună potrivită pentru un teren agricol?

Ei bine, pe fațada Casei Poporului, desigur! Surpriză, nu-i așa?  Continuă lectura

Vrem un oraş pentru oameni!

De câte ori aţi mers prin oraş şi v-aţi întrebat ce caută accidentele alea biologice bipede  printre locuitorii citadini de drept, aia din tablă, plastic şi cu patru roţi de cauciuc fâşneţ?

Nu ştiu la voi, dar la mine întrebarea asta a apărut de multe ori, ca pieton dar mai ales ca biciclist pe ştrăzile Bucureştiului. Nu avea cum să nu apară în condiţiile traficului nebun din capitala noastră dragă, unde tramvaiele trebuie să se „roage” de maşinile de pe şine ca să poată să înainteze cât de cât, o grămadă de mitocani o iau zglobii pe lângă coloanele care aşteaptă cuminţi la semafor (dacă-s fraieri şi stau, merită depăşiţi, nu?!), şi destui conduc de parcă-ar avea şoseaua-n proprietate personală şi exclusivă, tăind faţa oricui au chef fără semanlizare, circulând între benzi şi câte şi mai câte. Iar majoritatea încălcărilor flagrante ale codului rutier şi ale bunului simţ au loc fără să se lase cu vreo sancţiune din partea organului, ba de multe ori chiar sub ochii lui.

Iar biclele pe stradă? Nişte anomalii care trebuie stârpite până la extincţie!

Aşa gândesc, din păcate, mulţi dintre cei care-s şefi peste covrigul de direcţie cu care-au ieşit probabil direct din burta mamei.

Din fericire sunt tot mai mulţi oameni care deschid ochii şi-şi dau seama că în spaţiul finit al oraşelor nu poţi arunca la infinit maşini fără să se umple la un moment dat şi ajungi la situaţia în care te deplasezi cu maşina dintr-un loc în altul mai greu decât dacă-ai merge pe jos. Sună cunoscut?

Aşa că bicicleta se impune de la sine ca alternativă la transportul motorizat şi sunt tot mai mulţi care apelează la ea. Dar asta nu e important pentru autorităţile care contează, în frunte cu doamna primar a urbei noastre, căci ea preferă să anuleze evenimente sportive ca să fluidizeze traficul motorizat. Doar nu degeaba e Bucureştiul cea mai poluată capitală europeană, după cum arată datele Oficiului European de Statistică din 2015.

Cum să nu se răscoale simţul dreptăţii? Continuă lectura

1500!

Uhuuu!

1500 cum spune titlul, dar ce?

Să fie oare 1500 de manelişti care s-au apucat să asculte rock? Sau 1500 de  melteni care nu mai aruncă gunoaiele pe unde apucă? Sau or fi 1500 de autobuze noi pentru RATB?

Bineînțeles că nu e nici una dintre variatele de mai sus, că prea sună a ştiințifico-fantastic. Și, ca să nu apară vreun infarct pe la cineva, gata, spun!

E vorba de de o realizare personală: 1500 de kilometri! Dar nu de orice fel, ci kilometri pe care i-au pedalat picioarele din dotare de la începutul anului și până săptămâna trecută!

screenshot_2016-09-16-12-25-4401

Uhuuuuuu!

Mă repet dar n-am ce face, pentru că e o distanță mai mare decât tot ce-am pedalat în toată viața mea până-n 2016.

Iar tura care-a sărit kilometrajul la numărul de mai sus a lăsat ceva urme-n memorie, deoarece și pentru că! Continuă lectura

Chemarea munților

Oamenii sunt diferiți: mai înălțați sau mai aproape de pământ, mai luminoşi sau mai beznoşi, mai cu păr sau mândri posesori de chelie deasă, mai uscați sau cu ceva rezerve de lipide.

Iar dacă exteriorul e diferit, oare să fie interiorul identic?! Hai să vedem.

Unora le place jazzul. Alții nu dau nici doi bani pe el. Unii sunt rude cu melcii când e vorba să acționeze, alții zici că sunt călare pe un fulger. La unii râsul cristalizează pe buze indiferent de temperatura exterioară, pe alții îi ocolește mai tot timpul la kilometri, chiar și în conditiile „meteo” perfecte.

Bineînțeles că era nevoie de mine, că altfel nimeni nu-şi dădea seama de asta!😀

Iar pentru că oamenii sunt diferiți, biciclitul nu e pentru toată lumea. Dar nu e panică! Iubitorii celor două roți sunt mulți și se-nmulțesc pe zi ce trece.

Cum bicicliştii sunt oameni și deja am arătat că fiecare om e altfel și bicicliştii sunt diferiţi unul de celălalt. Unora le place să înfulece asfalt dimineața, la prânz și seara. Alții se rup în figuri aeriene lansate de pe diverse rampe și obstacole, de zici că au cel puțin o ramură zburătoare în familie. Unii preferă să ia în stăpânire drumurile de pietriș sau de pământ bătătorit ale câmpiei sau să se împrietenească cu cele forestiere străjuite de arbori falnici și vegheate de ochiul ager al ursului. Desigur, mai sunt și cei care vor să facă câte un pic din fiecare.

Bineînțeles că la o așa plajă largă de posibilități nu există o bicicletă care să fie perfectă pentru toate și astfel a apărut câte una cu dedicație pentru anumite condiții. Așa putem să avem fantezii erotice cu zveltele (chiar anorexicele) cursiere sau putem să ne încredințăm viața „mușchilor” din suspensia MTB-ului (mountain bike), căscăm ochii de uimire la giumbuşlucurile BMX-urilor, dăm din cap apreciativ la plurivalența celor de trekking sau admirăm liniile pline de figuri ale unui design spectaculos.

Eu mă înscriu între cei care sunt falnici posesori de MTB. Dar, pentru că eu sunt diferit de ceilalţi şi chiar de mine de la o zi la alta, mi-am încălţat bicla cu cauciucuri de şosea şi nu prea i-am arătat muntele preţ de 1000 şi ceva de kilometri…

Da, ştiu, e foarte urât din partea mea! Dar nu aruncaţi încă cu roşii stricate că numai ce-am reparat greşeala asta cu ocazia „BikeFest Aproape de natură” de săptămâna trecută.

Dacă-am zis c-am reparat greşeala se cheamă că mi-am introdus bicla frumuseţilor muntelui. Cum munţi prin şi aproape de Bucureşti nu sunt, înseamnă c-am plecat unde se găsesc, adică la Recea din judeţul Braşov, locul de desfăşurare al BikeFest-ului. Am plecat într-acolo vineri pe la prânz iar prietunul GPS-ul ne-a dat speranţe că ajungem în vreo trei ore. Socotelile au corespuns până am ajuns pe DN1 până la Comarnic şi „târgul” ăsta ni le-a stricat pentru că ne-a înfrăţit vrând-nevrând cu melcii. Ba cred că la cei trei-cinci kilometri cât a fost viteza pe multe porţiuni (adică acolo unde nu stăteam pe loc), mulţi dintre melcii care mergeau în aceeaşi direcţie ne-au şi depăşit. Dar totul e bine când se termină cu bine şi după mai mult de o oră de participare la deplasarea lentului şarpe auto, am reuşit să facem stânga la Pârâul Rece, unde am respirat liniştiţi aerul ozonat şi răcoros cu care ne-au întâmpinat brazii prietenoşi.

În apropiere de destinaţie, de bucurie că ne vedeam pentru prima dată, culorile au început să se întreacă pentru atenţia noastră, începând cu galbenul belşugului, trecând prin simfonia de verde relaxant şi ajungând la profunzimea albastrului.

Continuă lectura

Urcările noastre toate

 

E vară, e vreme frumoasă şi Bărbosul zâmbeşte larg bicicliştilor oriunde s-ar afla, chiar şi-atunci când aruncă cu valuri de căldură în ei să vadă dacă-s de îngheţată sau dintr-un material ceva mai rezistent.

Cum trăiesc într-o ţară extrem de frumoasă n-ar fi păcat să biciclesc doar în Bucureşti şi-n împrejurimi?!

Intrebarea fiind retorică, mai jos povestesc de cel de-al doilea traseu „extern” de-al meu, în care am mers cu trenul până la Slanic Prahova şi de acolo am luat-o pe biclă spre Câmpina.

Veloevenimentul a fost organizat de „Biker’s Crew” într-o combinație combinatorie cu „Tribul bikers pe 2 roți”. Știu că asta sună ca într-un film american cu cafteli între bande de motociclişti, dar aici a fost vorba de două roți cu tracțiune de la gladiolele fiecăruia și nici cât un negru sub unghie de vreo bătaie, cât de mică. Și-a fost (desigur) cu români, de care s-au ocupat Florin Coman și Valentin Zaharia, cărora musai trebuie să le mulțumesc.

Totul a mers ca pe roate și era cât pe ce să fie perfect dacă nu erau ceva scârțâieli la planificare. Inițial tura a fost postată cu un traseu pe bicle de la Slănic Prahova la Câmpina de  vreo 37 de kilometri, după care, destul de aproape de data plecarii, a fost supus la vot un alt traseu, mai lung, mai greu dar mai spectaculos de vreo 56 de kilometri.

Până să văd că s-a votat traseul mai lung și mai greu, deja Florin luase biletele de tren  și aveam opțiunea să stau acasă să pierd banii sau să merg cu toată gașca pe traseul mai lung. Dacă n-aş fi aburit-o pe Elena să vină în tură, susținând sus și tare că-i pentru începători așa cum e ea, mergeam fără probleme pe traseul mai lung. Dar cum nu voiam să fiu vinovat de moartea ei prin epuizare și cum aveam un mare chef de ieșit din București, am ales a treia variantă: să mergem cu gașca până la răscrucea de unde se despart cele două trasee, după care cei hard-core s-o ia pe traseul dorit iar noi, restul, pe celălalt. Buuun! Planul fiind ajustat pe măsura provocărilor, am purces să-l ducem la îndeplinire.

Partea după care eu mă dau maxim în vânt la turele astea „externe” e că sunt de cele mai multe ori cu plecare de dimineață. Dar să nu creadă nimeni că dimineață înseamnă opt-nouă. Ex clus, în două cuvinte! Dimineață înseamnă că primul nostru tren pleca la 6.15 și asta m-a obligat să sar din pat la… tobele vă rog… 4.30! Nici nu începuse încă să se crăcăneze bine de ziuă… Adică o directă cu pumnul exact în felinare. Continuă lectura

Vama Veche a murit! Trăiască Vama… nouă?!

Vama Veche.

Oare există cineva care să nu fi auzit măcar despre acest loc? Desigur e o întrebare retorică și mai toți cei care aud de ea încep să aibă sclipiri în ochi.

Unora le apar pentru că-și aduc aminte de cisterne cu lichide de diverse grade cu care s-au sărutat până la epuizare (epuizarea recipientelor, desigur), de distracție începută de cu seara și dusă până-n următoarea zi, de „filme” personale rupte cu mai multe sau mai puține ore minunate dar care lipsesc cu desăvârșire din lanțul amintirilor, de ochi care se deschid împăienjeniți dimineața pe plajă deși aveau cazare-n altă parte… și câte altele.

Altora le apare sticlirea-n ochi din alte motive. Ajunși în Vamă, văd peste tot numai țicniți, nebuni și drogați, nespălați, nudişti și curve. Asta bineînțeles că le ridică tensiunea suficient de mult încât să le iasă din orbite ochii pudibonzi de enervare virtuoasă.

Realitatea e aceeași dar fiecare o vede în funcție de dotările mentale personale.

Indiferent de cine ce crede despre Vamă, locul a căpătat o aură mitică încă de pe vremea lui Ceașcă. Acolo se strângeau toți cei tineri la spirit dar mai ales la ani (în special studenții), nudiştii, rockerii, hipioții, ca să-și asculte muzica și să se manifeste în afara constrângerilor civilizației.

Eu am pus piciorul pentru prima dată acolo prin 2000 și un pic. M-am conectat instant la atmosfera cu rock și folk, cu concerte live la cele câteva terase, cu oameni care dansau pe plajă cu berea-ntr-o mână și cu țigara-n cealaltă până dimineața într-o atmosfera încărcată de energie tumultoasă.

Ca peste tot unde libertatea-i la ea acasă, mulți săreau calul și-o dădeau cu mucii-n fasole. Unii cădeau secerați pe plajă sau aiurea și rămâneau acolo lemn până-i cocea soarele de a doua zi, alții își borau silitor mațele pe unde apucau în timp ce unii (aproape) și-o trăgeau în public. Deh, la fiecare după posibilități! Ideea e că te puteai destrăbăla dacă asta voiai sau puteai să te încarci cu energia locului și să stai liniștit să te prajești pe plajă fără să te dedai la vreun exces.

În anii următori am mai trecut de câteva ori p-acolo și de fiecare dată am găsit-o schimbată puțin câte puțin.

Anul ăsta de Rusalii, după mulți ani de absență, s-au aliniat astrele să stau câteva zile p-acolo cu ocazia minivacanței de Rusalii. Amintirile plăcute s-au întâlnit cu realitatea vamaiotă din 2016. Mai bine zis, s-au ciocnit. Violent! Să spun că am fost doar dezamagit ar însemna să-mi minimizez reacția. Am fost cumplit de dezamăgit!

De ce? Continuă lectura

Legături nebănuite

El alege. Tu alegi. Eu aleg. Noi alegem!

Fie că e vorba de ce mestecăm la micul dejun, de hainele cu care ne păstrăm căldura corpului sau ne rupem în figuri, de oamenii pe care-i lăsăm în viața noastră, de drumul pe care mergem ca să ne mutăm fizicul dintr-un loc în altul, suntem convinși că acestea (și toate celelalte) sunt alegerile noastre.

Adică, dacă merg în vacanță în Honolulu se cheamă că eu am ales să ajung acolo, nu-i așa?

Și alegerea a venit în urma consultării contului din bancă (gol mai întotdeauna dar îngrășat de-o mătușă Tamara subit plictisită de traiul pe pământul ăsta lipsit de provocări), după consultarea ofertelor firmelor de turism și gasirea celei mai scumpe (dacă tot mi-a picat o pleaşcă din cer…) și după ciufulirea viselor din copilărie care aveau Honolulu ca destinație predilectă care aprindea imaginația. In plus, sună-ntr-un fel, nu?

Bineînțeles că e o situație de vise frumoase că n-am mătuși care să se încadreze în parametrii de mai sus. Dar exemplul e foarte bun pentru prins ideea: fiecare din noi alege cine, cum și unde vrea să fie.

Sau așa avem impresia.

Exemplul cu Honolulu n-a fost chiar întâmplător căci în povestea de față e vorba de un loc.

Am ajuns acolo la un moment dat cu niște filmări. M-am lăsat coplesit de munți semeți cu cușme verzi, de ape rostogolitor de limpezi și zgubilitice ca râsul unui copil gâdilat de un frate mai mare, de momente de liniște asurzitoare,  de oameni cu ochi calzi și brațe deschise. Și de un baraj îngâmfat pe deasupra, cu egoul umflat de ape cristaline de munte dar prietenos cu cei care-i dau binețe de pe bicicletă. Știu asta de la primă mână, că doar m-am numărat și eu printre cei care-au făcut asta.

Mi-a plăcut, ce să zic. Dar ușor-ușor, farmecul i-a fost estompat de alte și alte locuri care i-au urmat, până a ajuns la stadiul de amintire vagă. Nu mai avea mult și se scufunda în uitare.

Dar, așa cum noi alegem, la rândul nostru suntem aleși, chiar dacă ne dăm sau nu seama. Nu știu cu ce am impresionat eu acele melaguri, numai că m-am pomenit că i-a prins în mrejele-i pe niște prieteni care-au lăsat tot ce aveau în Voluntari ca să se mute acolo, cu cățel și cu purcel.

Pentru că prieteni, nu puteam să n-ajung și eu mai des în zonă, nu? Continuă lectura