Galben, cu zbor şi zmee!

A plecat și toată lumea a răsuflat ușurată.

Gata, am scăpat, putem să ne mișcăm mai cu talent!

Era mai multă lumină, au apărut mai multe zâmbete, lucrurile erau așa cum trebuiau să fie.

Dar a fost numai o manevră de inducere în eroare! A plecat doar ca să revină când nimeni nu se mai aștepta, să lovească prin surprindere.

Perfidie!

Și-a revenit cătrănită rău, neagră-mov de supărare!

De ce?

Nimeni nu știe dar ne-a ascuns soarele, ne-a răcit, ne-a plouat, ba chiar a dat în noi și cu ninsoare preț de toată săptămâna trecută! Și asta în aprilie, după ce toată lumea îngropase hainele groase și aruncase cât colo cauciucurile de iarnă. O săptămână întreagă am căutat să părăsim cât mai puțin acoperișul de deasupra capului și-am devenit ușor mai palizi.

Dar tot ce începe, bun sau rău, se mai și termină! Așa a venit dimineața de sâmbătă cu un soare care rânjea cu-o gură până la urechi și încerca din răsputeri să ne încălzească chiar dacă nu era încă în deplinătatea puterilor și nu reușea să înfrângă definitiv și irevocabil răcoarea nopții.

Cum eu aveam de ceva vreme mâncărimi la roți, a fost momentul perfect să le scarpin și-am ales s-o fac prin sate de câmpie, la evenimentul organizat de Iulian Ene.

Pe principiul că „marile spirite gândesc la fel”, ne-am adunat vreo câteva zeci de ciclişti la locul de întâlnire de la Arcul de Triumf, de unde-am plecat cu mic, cu mare, să lăsăm ușurel în spate betonul și sticla orașului.

P4200914

De la înțepeneala liniilor citadine am ajuns destul de repede la curgerea mlădioasă a curbelor vegetației de pe câmpuri și-am debarcat acolo cu arme și bagaje.

Locul în care ne-am oprit n-a fost deloc întâmplător. Chiar dacă unii merg pe pe bicicletă de parcă zboară, adevăratul zbor e fără roți și acolo am putut vedea exact cum se face.

P4200928P4200936P4200942P4200943

Continuă lectura

Ziua premierelor

 

Sâmbăta care tocmai a trecut, a fost pentru mine o zi a premierelor.

De când m-am combinat cu Trek-ul, zvârluga de cursieră, tot căutam prilej s-o scot în lume la o treabă serioasă, să vedem cum ne place.

Ei bine, sâmbătă s-au aliniat planetele și-am ieșit dimineața din casă la o propunere de traseu de vreo 95 de kilometri. Zvârluga a fost de acord, ba chiar mi s-a părut că tremură de o uşoară nerăbdare, care s-a manifestat într-un elan avântat de la prima atingere a asfaltului.

La locul de întâlnire de la Izvor, Florin Năstasă, organizatorul turei, ne-a făcut indecenta propunere de a merge pe un cu totul alt traseu decât cel propus, din motive de unire cu o altă gașcă de ciclişti și de pedalat până la Hereşti în scopul observării unor obiceiuri de Florii.

Cum turele velo sunt pentru mine atât prilej de relaxare prin efort fizic cât și potențiale ocazii de capturat imagini după sufletul meu, mi-a convenit chiar mai tare noua propunere, traseul fiind în continuare numai pe șosea, după cum cerea hotărât noua mea prietenă cu roți subțiri.

Zis și făcut!

Ne-am întâlnit în Berceni cu grupul Magdei (care s-a dovedit a fi foarte pasionată de fotografie) și-am purces voiniceşte să luăm în piept drumul până la Hereşti, la festivalul „Mugurel de sălcioară”.

20170408_15005020170408_15115420170408_13434420170408_13434520170408_134348

Continuă lectura

Making of „Fire Punk” sau: cum ajungi de la „ou”, la ilustraţie

În general, multe lucruri în viaţa asta sunt simple. Asta până te apuci să le faci şi atunci devin rapid complexe şi prezintă multe aspecte.

Aşa e şi cu grafica digitală, fie ea în două ori trei dimensiuni.

Sunt destui de mulţi care consideră că, dacă nu-i pe hârtie sau pe pânză, o lucrare vizuală pe calculator se face foarte uşor şi super-iute.

Ei bine, chiar aşa e!

Doar că e valabil pentru puţine cazuri şi pentru chestii simple. Altfel, ce pare complicat, chiar e. Ba chiar şi multe chestii care par simple, de fapt sunt complicate.

Ca să faci orice într-un program de grafică pe calculator, mai întâi trebuie să-l cunoști, să știi ce face. Iar orice program în care poți obține ceva ca lumea e… de-a dreptul complex!

E cineva care n-a auzit de Photoshop măcar o dată-n viaţă?

Am văzut la moment dat, undeva pe net, un articol care spunea că sunt mai mult de 500 de acţiuni pe care le poţi face in program. Dacă pun la socoteală şi faptul că ordinea operaţiunilor contează enorm pentru ceea ce obţii la final, ajung spre o infinitate de posibilităţi.

Mie-mi place să cred că ştiu câte ceva despre Photoshop dar în niciun caz nu pot spune că am aflat tot ce poate face. Tot timpul mai dau peste ceva nou.

Iar Photoshopul e un program dedicat pentru grafica 2D. Când e vorba despre cele 3D, complexitatea creşte abrupt. Aruncaţi-vă niţel un ochi spre 3DMax, Maya sau Zbrush ca să vedeţi dacă am dreptate.

Concluzia?

Dacă vrei să obţii ceva rezultate mulțumitoare de la orice program, trebuie să treci dincolo de simpla amiciție cu el, să te familiarizezi bine cu modul de lucru, cu interfața și comenzile.

Dar asta nu-i suficient!

Indiferent cât de bine cunoști orice program, asta nu înseamană c-o să ajungi obligatoriu la nişte rezulatate WOW!

Programele respective sunt, în esenţă, nişte unelte adică nişte pensule sau nişte dălţi, ușor mai complicate. Chiar dacă știi ce fac, nu înseamnă că le și folosești competent.

De exemplu, ca mai toată lumea, eu știu ce-i ăla un bisturiu. Știu că are un mâner și o lamă care e ascuțită bine de tot. Pot să tai liniștit diverse chestii cu el, ba chiar și pe mine dacă nu sunt atent. Dar niciuna din cunoștințele astea nu mă transformă într-un chirurg. Îmi lipsesc cu desăvârșire anii de studiu într-ale anatomiei (nu mai spun de cei de practică) și n-ar fi deloc bine pentru cineva aflat la nevoie să fac eu pe chirurgul.

La fel e și cu creația vizuală. Degeaba cunoști la perfecție orice program dacă nu ai cunoștințe despre compoziție, culoare, ritm,  lumină, despre anatomie (cea artistică nu cea medicală, pentru chirurgi). După mine, acestea din urmă fac diferența între un maistru și un maestru.

Pe mine mă mai apucă când și când cheful de făcut ceva pe partea vizuală. În trecutul apropiat m-au acaparat fractalii și m-am jucat cu forme, culori și ritmuri. Adică am fost ușor abstract.

În trecutul și mai apropiat s-a insinuat o nevoie figurativă care se cerea manifestată în realitate. Iar figurativ vine de la figură, care înseamnă personaj, așa că anatomia are un rol important. Cum cunoștințele mele anatomice era mâncate rău de rugină, se impunea  să le împrospătez așa că, în paralel cu scufundările printre oase, mușchi și tendoane, am călărit de zor și tutoriale de „ZBrush 4”, care e PROGRAMUL atunci când e vorba de modelare organică.

Rezultatul explorărilor s-a concretizat mai jos, în punker-ul cu părul de foc și cu o poveste SF.

1000FINAL- def ©ED maxim

Dar care au fost pașii care m-au adus aici?

Vedem imediat!

În lumea noastră, multe origini încep cu… un ou.

Că e de crocodil, de struț sau un ovul, tot ou se cheamă că e, iar punker-ul meu nu putea să apară în lume decât dintr-unul, virtual în acest caz.

0Capture-0

ZBrush-ul manipulează și modifică geometria din spațiul virtual prin „brush”-uri, adică pensule. Fiecare pensulă are un efect specific, pe care utilizatorul îl poate modifica. Dintre multitudinea de brush-uri, am folosit majoritar „move„, „standard„, „claybuildup„, „claytubes„, „smooth„, „pinch” și aproape exclusiv așa cum vin ele cu programul. Sunt pictogramele din partea de jos a interfeței, unde le-am plasat pentru acces rapid.

Când abordezi o sculptură figurativă, indiferent că o faci cu lut în atelier sau în mediul virtual, abordarea e aceeași.

Mai întâi te ocupi de formele primare mari și proporțiile dintre ele, cum ar fi volumele capului, al trunchiului, a mâinilor și picioarelor. Peste acestea se așează formele secundare ale nasului, urechilor, buzelor etc. iar în final se abordează cele terțiare: detaliile fine de pori, riduri, cicatrici, alunițe, vene.

Da, știu că tendința naturală e să ajungi cât mai repede la nivelul terțiar de detaliu pentru care ZBrsush-ul e atât de cunoscut dar o sculptură nerezolvată la primele două niveluri, e una proastă indiferent de cât de mult e detaliată.

În ZBrush e bine să abordezi formele primare cu un numar mic de poligoane (fațetele cu care e construit modelul), cele secundare cu un număr mediu iar terțiarele cu suficient de multe, cât să redea cele mai fine detalii pe care le vrei pe model.

Niveluri rezolutie800

Urmând principiile de mai sus, am început modelarea personajului în poziție neutră ca să pot folosi funcția de oglindire („symmetry”) care duplichează perfect de-a lungul axei mediane acțiunile făcute pe o parte.

Modelare simetrica©

Capture-15

După ce am ajuns la acest stadiu mulțumitor, am început să lucrez la expresie și am ieșit din modul de simetrie pentru a conferi mai multă credibilitate personajului, căci în realitate nu există fețe perfect simetrice. Continuă lectura

Fire Punk

(româna/english)

 

Nu știu cum e la voi dar la mine lucrurile se întâmplă ciclic. Cum de mult nu mi-am băgat mânuşițele să zăpăcesc niște poligoane în 3D-ul virtual, iată că s-a întors roata și exact asta am făcut în ultima vreme.

Mi-am pus la împrospătat cunoștințele ruginite de anatomie și pe cele de mult corodate într-ale „ZBrush”-ului și m-am pus serios pe treabă.

Așa a fost posibil să mă întâlnesc cu domnul Fire Punk.

1000FINAL- def ©ED maxim

Continuă lectura

Mișcarea și cuțitul

Lumea în care evoluăm zi de zi e o creație covârșitor artificială, plăsmuită de om ca să-și facă viața cât mai ușoră. Muncile care se întâmplă cu efort fizic în aer liber sau in interior sunt mult mai puține acum decât erau în erele mai primitive ale istoriei noastre.

Foarte multe dintre activitățile  moderne presupun statul pe scaun la birou,  în mașină sau aiurea, iar corpul uman n-a fost „desenat” să exceleze la asta. Iar combinația scaunului  cu abuzul  de mâncare și sedentarismul e de-a dreptul explozivă. Desigur, pentru sănătate!

Ia să văd, e cineva care n-a avut dureri de spate niciodată în viața lui?

Orice doctor îți va spune, dacă-l întrebi, că cea mai afectată de „rețeta” de mai sus e coloana vertebrală. Continuă lectura

Să-ndrăznim să luduim!

În viață nu e bine să stai pe loc. E indicat să mergi tot mai departe pentru că altfel te plictisești. Și te plafonezi.

Ai auzit de zona de confort? E acea zonă care conține activitățile pe care le faci fluierând, fără să-ți bați capul, pentru că deja le stăpânești cu măiestrie.

Faza e că dacă rămâi în zona asta, ajungi la o existență fără provocari și poți s-o dai într-un sictir grav. În afară de asta, ce se află acum în zona de confort, a fost la un moment dat o provocare pe care-ai înfruntat-o, ai îmblânzit-o și-ai introdus-o ceremonios în zona despre care  vorbesc. Și-ai crescut, ți-ai lărgit orizontul.

Și-a fost de bine, că nu putea să fie de rău.

Cel puțin așa văd lucrurile căci mie îmi place să încerc chestii noi între care se înscrie cu mare succes și „luduitul”.

Nu căuta cuvântul în vreun dicționar, că nu-l găsești. Dar există o origine pentru el Continuă lectura

Clădirile sunt vii!

Casa Poporului.

Untold.

Ateneul.

Cercul Militar.

 

Hmmm… oare le-am pomenit una după alta pentru că le leagă ceva comun?

Știe cineva? Nimeni… ? Nimic… ?

Cum sunt un suflet milos, nu mă lasă corasonul şi dau indicii.

20161102_145558

Mda, nu e vorba de „ceva”, ci de „cineva”!

Cine sunt băieţii? Nu-i ştie nimeni?

Aaa, vă rog să mă scuzaţi, nu mi-am dat seama că am pus o imagine cam… imaginativă!

Nu disperaţi, mai am:

20161102_145607

Nici acum nu-i recunoaşte nimeni?

20161102_145616

Dar acum?

Dacă răspunsul e în continuare „nu”, staţi liniştiţi. Dacă nu sunteţi în cercul lor de prieteni, nici n-aveţi de unde să-i ştiţi.

De fapt… se prea poate să greşesc! E foarte posibil să-i cunoaşteţi prin ce au făcut şi fac în continuare.

Adică… ce?!

Adică… tobele vă rog…

„PROIECŢIE ARHITECTURALĂ”!

Sau, în engleză „ARCHITECTURAL MAPPING”, „VIDEOMAPPING”  . Continuă lectura

Mie îmi place cu mult verde! Ţie?

Schwarzenneger, Chuck Norris, Van Damme, Bruce Lee, Jason Statham.

E cineva care nu știe despre cine vorbesc? Cei mai cei dintre cei mai tari, care mănâncă piatră dimineața, oțel la prânz, mestecă carbid seara și scuipă foc pe toate orificiile. La așa dietă, nu-i de mirare că pun la pământ întregi armate cu un șpagat și două lovituri de karate! Unii au salvat lumea de atâtea ori că orice nouă reușită intră la „nenumărate”.

E cineva mai tare ca ei? Se prea poate dar nu în filmele în care joacă ei rolul principal.

În ciuda acestor exponenți de fier-beton ai rasei umane, indiferent că evoluează pe ecran sau vorbim despre cei din viața reală, omul este o ființă fragilă. Învelișul exterior moale se zgârie sau se taie foarte ușor iar oasele rezistă și ele… până se rup.

Chiar dacă găsești oameni de la malul mării până în vârful munților și de la ecuator până spre poli, omul supraviețuiește într-un interval restrâns de temperatură. Fără măsuri și elemente de protecție, fără hrană și fără adăpost, nu ajunge să-și împrietenească pentru prea multă vreme umbra cu pământul.

Dar înainte de toate, ca să existe, omul trebuie să… Ia să văd, cine ghicește?

Ține-ți respirația!

Cât reușești? Un minut? Două?

Da: dacă aer nu e, nimic nu e! Dacă nu mai poți să respiri, viitorul tău luminos se reduce la minute. Sub cinci! Continuă lectura

Pe coclauri, pe la vecini

Cunoști starea aia de după o săptămână în care tragi în jugul muncii la viteza lui Road Runner dar fără să ai parte de distracția cu Coyote?

Da, aia în care te apucă tatăl sictirului și mama lehamitei și-ti vine să-ți bagi picioarele în toate dreptunghiurile din viața ta!

Care dreptunghiuri? Păi dreptunghiul patului, al liftului, cel al casei sau al blocului,  al biroului, al ecranului de calculator, al graficelor, al gumei de mestecat, al gardului, al scarilor… Și știi că toate unghiurile astea drepte, cu colțuri nerotunjite o iau ușor către tine de luni, ca să-ți sfâșie cu bestialitate din neuronii sensibili până vineri, când îți iei câmpii și lași dracu’ cât mai în spate betonul, tabla și asfaltul. Dar nu vrei să mergi prea mult cu mașina de care ești sătul până peste urechi așa că alegi ceva cu natura la îndemână.

Valea Prahovei?

120 de kilometri de București  și-n maxim două ore îți bagi în vene ozon și verdeață, pe lângă munții fără soț. Sau fără pereche.

Și vineri seara, după ce-ai terminat foarte târziu cu hârtiile alea venite exact când te pregăteai s-o tai și tu mai repede, pornești, mocnind înăbușit.

Uraaaaaaaaaa! În sfârșit! Mai scorezi și tu un punct împotriva muncii.

Și-ți dai seama repede că sunt și alții ca tine, atat de asemănători în gândire, că au plecat în aceeași direcție! Și alea două ore pronosticate pe drum se lungesc și se lățesc și se transformă-n cinci-șase. Dacă ai noroc.

Duminică, la întoarcere, aceeași poveste!

Așa ajungi înapoi acasă mai praf decât ai plecat, cu o altă săptămână dreptunghiulară care așteaptă să te-mbrățişeze sufocant lunea, de la prima geană de lumină…

Poți să faci ceva?

Bineînțeles!

O iei în altă direcție. Spre vecinii noștri bulgari, de exemplu, cum am comis-o chiar săptămâna trecută într-un grup de șase, când am luat-o voiniceşte către Veliko Târnovo. Continuă lectura

Pixeli monumentali

Dintotdeauna omul a fost un creator.

Când Dumnezeu a făcut lumea și ne-a plăsmuit pe noi după chipul și asemănarea sa, câteva  scântei ale creației s-au rătacit și printre copiii săi iar acolo unde găsesc terenul potrivit, se transformă în foc creator. Şi asta se întâmplă de la începuturile omenirii.

Ce sunt desenele rupestre dacă nu primele manifestări ale acestei vâlvătăi creatoare?!

Primitivii cu porniri demiurgice au folosit ce aveau la îndemână: pereții de peșteră ca suport, cărbune și argile colorate ca să lase semne. Pe lângă piatra peşterilor, timpul și inventivitatea au adus în preajma mâinilor plăsmuitoare pielea de animal, pânza, lemnul, metalul, zidul ca fundație a actului demiurgic.  Lemnul ars și pământurile colorate s-au transformat în culori de ulei, în tempera, în acuarele, în acrilice, în acizi care să ardă metalul.

Cum scânteia creatoare e într-o continuă căutare, era digitală nu putea să nu aibă ceva de oferit.

Intră în scenă pixelul și lumina!

Tadaaa!!!

Așa s-a ajuns de la minusculele televizoare alb-negru la uriașele ecranele color de azi, iar acolo unde marimea fizică devine o problemă, preia ștafeta videoproiectorul, care poate transforma în „pânză” clădiri întregi.

„Proiecție arhitecturală” sau „video mapping” numește acestă formă de creație și s-a întâmplat de curând chiar la noi, pe vreo 23.000 de metri pătrați.

Uuuuuu, mai mult de două hectare!!!

Unde avem noi o așa suprafață, care sună potrivită pentru un teren agricol?

Ei bine, pe fațada Casei Poporului, desigur! Surpriză, nu-i așa?  Continuă lectura