Farmecul discret al căprioarei

farmec

Merg.

Sunt atât de obosit că nici măcar nu știu unde. Şi nici nu-mi pasă.

E frumos să fii vânător, chiar și când vânezi pentru alţii. Nevoia te obligă, că doar nu poţi să trăiești numai cu vânat, mai ai nevoie și de alte cele.

Dar când e pentru alţii, poate să dureze mult, poate să se-ntindă și-o noapte-ntreagă. Sau mai multe. Trebuie să fii tot timpul cu simţurile ascuţite, în alertă. Şi asta te consumă puternic. Cu cât vânătoarea durează mai mult, cu atât creierul închide mai multe circuite și ajungi să mergi doar pe cele de avarie după ce termini.

Cum merg eu acum.

Nu-mi mai pasă de nimic. Doar pun, alternativ, câte un bombeu în faţa celuilalt.

Brusc, ceva în mine începe să se agite. Nu vreau, n-am niciun chef, dar nici nu pot să împiedic. Rând pe rând, bucăţi din creier încep să se tureze, inima începe să zvâcnească, sângele primește adrenalină, simţurile se trezesc.

Sunt alert! De ce?

Mă uit cu atenţie în jur. Mulţi din cei care-s degeaba. Pe lângă ei, alţi vânători. Şi vânat, desigur: căprioare, gazele, capre (chiar și negre), potârnichi, dropii, balene. Da, am zis bine: balene. Şi pe uscat sunt balene, nu cred că n-aţi văzut niciodată (iar cele mai multe-s albe). Toţi, indiferent de categorie, se deplasează mai repede sau mai încet, trec unii pe lângă ceilalţi, se evită, se ciocnesc, se încing și se calmează spirite, toate într-o cacofonie de sunete. În jungla urbană astea-s interacţiunile pe covorul de asfalt.

Dar nu văd nimic care să merite o așa risipă de resurse cum fac eu acum.

M-am defectat chiar așa rău?!

Ridic ușor capul și adulmec în jur. Mmmm… Nimi…

Hopa! Parcă, parcă… Spre dreapta! Printre parfumuri, damfuri și miasme, e ceva. Abia se simte și instinctele de vânător, dacă nu erau așa antrenate, ar fi putut să-l rateze. Mai ales că mergeau pe avarie.

Atenţia se concentrează, ochii se focalizează pe direcţie. Tot ce-i în jur se estompează până la dispariţie. Cu mișcările încetinite, rămâne doar un grup aglomerat. Care, după ce-l scrutez cu intensitate, nu-mi arată nimic deosebit.

Adevărul e că am și tras de mine până la extrem în ultima perioadă și asta poate să fie explicaţia pentru alarma asta falsă. Era și momentul să mă retrag în bârlogul meu vânătoresc ca să-mi mai scutur din oboseală și uzură. Că doar într-acolo mă îndrept, știu asta acum.

Dar, înainte să mă cuprindă din nou liniștea  și apatia, văd o sclipire în grup. S-au mai schimbat și permutat trupuri pe-acolo și pot să întrevăd acum cauza excitaţiei mele inexplicabile. Orice urmă de oboseală  dispare, funcţionez la capacitate maximă. Cu pași ușori și iuţi, de Winnetou, mă insinuez mai aproape.

Mai întâi o văd de la spate și, după ce o depășesc pe departe ca să n-o sperii, am imaginea completă.

Şi ce imagine!

Ochi mari și catifelaţi în care poţi să rătăcești ore întregi. Chiar secole. Buze farmecate, roșii și pârguite, numai bune de cules și savurat. Păr lung, unduios și înflăcărat de soarele care abia-și deschide ochii asupra lumii. Picioare lungi și zvelte, pentru lăsat vânătorii pripiţi cu botul pe labe. Mișcările graţioase și delicate hipnotizează privirea.

E căprioara la care visez de-o viaţă! E căprioara farmecată pe care nu gândeam c-o s-o întâlnesc vreodată!

Dar acum, pentru că știu că există și-n afara viselor mele, trebuie să pășesc cu mare grijă. Să nu cumva s-o sperii pentru totdeauna și sa rămân doar cu numărat regretele.

Rotiţele încep să mi se învârtă, să plănuiască, să premediteze.

 ***

Desigur, câţi vânători, atâtea metode. De-a lungul timpului, unele au avut parte de mai multă publicitate, așa că sunt mai cunoscute decât altele.

Să luăm de exemplu metoda „manel”. Această metodă este cunoscută din cele mai vechi timpuri, dar și-a căpătat numele  și a cunoscut cea mai mare răspândire abia în ultima perioadă. Presupune ca vânătorul să pună pe el tot ce are, de preferat toate „armele” din metale cât mai preţioase și pietre cât mai strălucitoare. Ca să-și arate bărbăţia, el poate apărea în faţa vânatului și cu o colecţie constituită din craniile dușmanilor. Dovediţi de el de preferinţă, dar pot fi și cumpărate de la alţii care au în exces. Sau alte nevoi. În vremurile mai civilizate, craniile nu mai au așa mare căutare și sunt înlocuite cu poze ale dușmanilor. Se poate adăuga la arsenalul de mai sus și o interpretare (sau mai multe) pe o tonalitate cât mai plângăcioasă, care ridică în slăvi neînfricarea și alte calități nenumărate ale vânătorului în discuţie. E o metodă cu succes garantat la vânatul nepretenţios. De exemplu, piţifenele sunt pradă sigură.

Metoda „neander”, cunoscută și ca metoda „decât eu”, presupune o abordare cât se poate de directă a problemei. Vânătorul se duce pur și simplu, saltă pe umeri vânatul care de cele mai multe ori nu bănuiește nimic și pleacă în  ce direcţie crede el de cuviinţă. Trebuie ceva aptitudini pentru această abordare, mai ales că, deseori, vânatul se zbate cu convingere. E o abordare brutală, fără pic de fineţe. Succesul imediat este 100% garantat dar, de cele mai multe ori, bucuria reușitei ţine puţin: vânatul dispare cu prima ocazie, indiferent de clasa din care face parte.

„Serena” este o metodă mult mai subtilă, dar necesită niște talente vânătorești mai aparte. Sau resurse care să permită obţinerea acestora din altă parte. Presupune cunoașterea locului predilect de odihnă a vânatului și lansarea pe lângă acesta a unor înlănţuiri sonore cât mai melodioase. De preferat seara sau, pentru un efect mai dramatic, de-a dreptul noaptea. Cunoașterea mai multor genuri muzicale e un bonus, mai ales atunci când vânatul e cunoscut prea puţin, spre deloc. Şi e indicat să se verifice mai întâi prezenţa în locul respectiv a vânatului vizat, pentru a se evita încurcături jenante. Sau ghivece în freză.

„Cople” este năucitoare. La propriu. Presupune copleșirea vânatului cu: basculante de flori, revărsări de pietre sclipicioase, avalanșe de ornamentaţii de tot felul, biblioteci de scrieri dulci… Practic, cu orice, atâta timp cât durează de la o oră în sus să le numeri. De cele mai multe ori, vânătoarea e lungă și vânătorul trebuie să dea dovadă de imaginație, rezistenţă și resurse ieșite din comun. De destule ori nu reușește și vânătoarea se încheie prematur. Şi cu lipsuri consistente de resurse.

Desigur, dintre metodele de mai sus eu o să folosesc exact… nici una. Şi nici vreo combinaţie.

Ei bine, da: vreau să fiu original!

Şi pentru asta am nevoie de-o pregătire perfectă.

Îndepărtez orice altă preocupare. Ţinta e clară și toată concentrarea, toate eforturile converg într-acolo .

Orice vânător știe că o vânătoare reușită, de căprioară sau de orice altceva, începe cu o cunoaștere temeinică a terenului și a obiceiurilor prăzii.

Așa că, pentru următoarele zile sunt piatră, bordură, groapă, zid, pervaz, fereastră, ușă, stâlp, copac în drumul căprioarei mele. Nevăzut, neauzit. Dar privesc și ascult tot.

Când știu tot ce-mi trebuie, pun pe picioare PLANUL.

***

Azi e ziua cea mare!

Trebuie să fie perfectă din toate punctele de vedere. Pentru asta și eu trebuie să fiu perfect, fără cusur. Așa că mi-am pus la îndemână  cuceririle avansate din alambicurile știinţei.

Mai întâi îmi pun o barbă albă peste cea neagră, ca să le pot da jos pe amândouă cu niște lame ascuţite. Plus că-mi place să arăt ca Moș Crăciun din când în când, chiar dacă barba crăciunică e doar din spumă de ras. Lamele alunecă ușor, aproape fără nici o rezistenţă. Barba dispare de parcă nici n-ar fi fost. Dar pielea rămâne sensibilă în urma lamelor și loţiunea de după ras devine obligatorie.

Concentrarea și eforturile din ultima perioadă au lăsat urme destul de adânci. Totuși nu atât de adânci încât să nu poată fi rezolvate cu magia cremei antirid.

Azi voi fi aproape de căprioară, prin urmare mirosul este crucial. Transpiraţia inamică trebuie lovită chiar înainte să înceapă lupta. Activităţile care mă așteaptă pot s-o dezlănţuie și n-am chef să-mi ruineze toate eforturile într-o clipă. Soluţia perfectă: sprayul Gerovital H3 Men fără alcool.

Trag pe mine echipamentul. Mă uit în oglindă pentru o ultimă verificare. Mă întorc stânga-dreapta. E bine: succes scrie pe mine, din cap până-n picioare!

Să înceapă distracţia!

***

Căprioara se strecoară graţios prin trafic. Are mersul alert pentru că abia așteaptă să ajungă acasă, să șteargă cu o baie caldă oboseala unei zile intense. O ia la stânga și intră într-o zonă obscură și mai puţin circulată.

Brusc, lângă ea apar trei siluete negre, cu feţele acoperite. Una se repede către căprioară, care scapă un ţipăt, înăbușit brusc.

Instantaneu sunt acolo și dezlănţui asupra lor elementele naturii. „Vântul adie ușor” și mută nasul unuia dintre ei. Cu cap cu tot. „Apa lină” ia cu ea un altul și-i mai șlefuiește din asperităţi. Pe asfalt. „Focul surâzător” își trimite hohotele ultimului. Pe spinare.

Prietenul vânător Bruce Lee mi-a zis că e bine să trăiești tot timpul în armonie cu natura. Iar eu n-am cum să-l contrazic.

Cei trei o rup la fugă, toţi mai iute ca vântul, apa şi focul la un loc.

-Cine… începe căprioara.

Dar nu e momentul. Dispar.

Ea nu înţelege.

***

Căprioara șerpuiește farmecător pe lângă niște schele. Privirea mea e doar pe ea, numai pe ea.

Aud un zgomot undeva sus. Prin aer se rostogolește o găleată care, pe măsură ce cade, dispersează tot mai multă vopsea. Iar căprioara mea e chiar sub ea, îngheţată, cu privirea în sus.

Sunt departe, dar… Instantaneu ajung lângă ea, o iau pe sus și-o las câţiva metri mai încolo. Găleata se izbește de asfalt cu o pocnitură puternică. E vopsea  peste tot. Dar nu și pe căprioara mea, pentru că-mi place exact așa cum e. Nu cred că are nevoie de-o schimbare de culoare. Şi sunt sigur că și ea crede la fel.

Nu l-am crezut pe amicul Superman, vânător și el, când mi-a zis că face minuni Kryptonitul. Iar acum trebuie să-i laud și pelerina. Noroc că și-a luat câteva zile libere, că altfel nu aveam nicio şansă.

-Cine eș… încearcă iarăși căprioara.

Dar tot nu e momentul. Dispar.

Ea tot nu înţelege.

***

Căprioara trece puntea peste apă, cum a făcut de nenumărate ori. Are mișcări delicate, sigure. Dar puntea e udă. Iar ea lunecă, își pierde echilibrul și se sprijină de balustradă. Contactul e brusc, balustrada cedează. Căprioara mea ţipă panicată și cade.

-Uuuu…uuu…uuu…uuu…uuu

Fac și eu așa cum am învăţat de la Tarzan, alt bun tovarăș de vânătoare, în timp ce zbor pe-o liană optică să-mi salvez căprioara. Şi probabil vreo trei cartiere rămase fără suflu la net îmi aprovizionează frigiderul. Dar n-am ce să fac, e pentru un scop nobil.

Desigur, performanţele mele nici nu se apropie de cele ale tovarășului Tarzan care duce în spate mult mai multă experienţă. Plus c-a fost crescut de maimuţe și asta chiar nu pot să combat. Dar sunt suficiente ca să-mi ating scopul și reușesc să pun povara farmecată pe mal, în siguranţă.

Mă privește cu ochi mari, speriaţi. Încă nu e momentul să mă rătăcesc p-acolo. Dar e greu să mă abţin.

-Cine ești…începe iarăși.

Încă nu e momentul. Dispar. Dar mai încet.

Așa că poate să se ia după mine. N-o să  mă prindă în vecii-vecilor dacă nu vreau. Dar nici nu vreau să știe că vreau. Așa că mă împiedic.

Imediat e peste mine. Că doar dacă nici căprioarele nu aleargă cu talent, atunci cine?

-Gata! De data data nu mai scapi! îmi spune cu ochi strălucitori.

Acum eu nu înţeleg!

Până la urmă, cine pe cine vânează în povestea asta?!?

***

Farmecul căprioarei și-a făcut apariţia datorită concursului SuperBlog 2014.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s