Zeiţa focului rece

Deschid ochii. Lumini pulsează peste tot. Am o durere îngrozitoare de cap iar sunetele enervante de frecvenţă înaltă nu mă ajută s-o potolesc. Din contra.

Sunt puțin ameţită. Cu toată durerea, fac un efort să mă concentrez, să-mi dau seama ce-i cu mine, ce se întâmplă. E greu, pentru că sunetele ascuţite mi se înfing în creier. La cum mă simt, e bine s-o iau ușor, cu pași mici. De la mic la mare, de la detalii la ansamblu.

Unde sunt?

Pe podea. E o podea metalică. Pe lângă mine sunt niște fire. Sunt, cumva, prinsă în ele. Firele ies din nișta panouri, în care pot să văd din când în când sărind scântei. Panourile sunt pe peretele unei încăperi cu o fereastră neagră. Console de control sunt plasate în faţa a două scaune. Luminile se aleargă pe ele mai ceva ca pe un pom de Crăciun. De altfel, lumini înnebunite sunt și pe pereţi. Roșu și portocaliu, alternativ. Sunetele sunt de fapt o singură notă care crește și scade în intensitate. Alarma! De ce?

Reușesc să mă extrag dintre fire și să mă ridic în picioare. Sunt îmbrăcată într-un combinezon gri, de lucru. Între două dungi albe, pe piept e scris cu portocaliu „Hyperspace Inc.” într-o săgeată cu vârful spre dreapta care taie mijlocul unei planete albastre. Aceeași siglă o văd și pe mâneca dreaptă a combinezonului.

Memoria se repede spre mine ca un bolid scăpat de sub control.

Sunt (eram?) inspector clasa I pentru sistemele electronice auxiliare ale navelor prototip construite de „Hyperspace Inc.”. Mi-aduc aminte că-mi terminasem treaba și mă pregăteam să pun  ultimul panou la locul lui în perete. Mă grăbeam, fiindcă eram ultima pe navă și inspectorul șef chemase pe toată lumea la o întâlnire-fulger chiar acolo, în faţa navei. Pe ecranul din cabină îi puteam vedea pe colegii mei adunaţi în faţa navei. Șeful mai avea câţiva metri până la ei. M-am întors să termin repede cu panoul.

Prin difuzoarele navei am auzit niște strigăte, acoperite imediat de zgomote puternice . Din cablurile mele începuseră să sară scântei. O lumină puternică mi-a șters orice imagine de pe retină. Mi-am pierdut echilibrul și m-am prăvălit pe podea. Acolo mi s-a tăiat filmul.

Acum sunt aici, asaltată de durere și de ţipetele ascuţite ale navei.

Mai întâi trebuie să amuţesc alarma. Ceea ce și fac, de la o consolă de control. Oooo! Ce bine-i acum fără bisturie acustice care să-mi disece creierul! Chiar și durerea de cap parcă nu mai e așa intensă. Mă uit pe consolă să văd de ce ţipa alarma. Dau un autodiagnostic: „Propulsie avariată”, „Cârlige de andocare avariate”, „2 grade înclinaţie transversală”, „lipsă semnal turn control”… Nimic grav, nimic care să-mi afecteze supravieţuirea imediată. Învelișul navei nu e fisurat, nici un sistem major nu este avariat în afară de propulsie.

Următorul pas.

Unde sunt?

Adică m-am lămurit că eu sunt pe navă. Dar… unde se află nava?

Pornesc camerele exterioare și afișez imaginile pe ecranul negru din faţa consolelor de comandă. Patru camere, patru imagini de pe fiecare latură a navei. Mă aflu într-o vale înverzită, între două dealuri care mă împiedică să văd altceva decât cerul albastru. Măcar e o planetă cu atmosferă.

Lansez o sondă cu senzori și după câteva minute primesc rezultatele.

Temperatura exterioară e de 26 de grade Celsius. Atmosfera are exact compoziţia celei de pe Pământ, doar că e mai curată, fără agenţi poluanţi. Adică aerul e perfect respirabil: o veste excelentă, chiar dacă nava are propriile sisteme de menţinere și producţie a aerului necesar echipajului.

După ce analizează curbura orizontului cu ajutorul sistemului optic de pe sondă, computerul navei concluzionează că este aproape identică (99,99 %) cu a Pământului. Perioada de revoluţie în jurul axei proprii e de 23 de ore  și 57 de minute. Adică 99, 78 % din ziua de pe Pământ. Perioada de revoluţie în jurul Soarelui e de 354 de zile, însemnând 99, 72 % din cea a Pământului.

Nu există în universul cunoscut vreo planetă care să fie aproape cu identică cu Pământul. Diferenţele sunt infime, așa că nu pot fi în altă parte decât pe planeta pe care m-am născut. Și totuși ceva mă sâcâie.

Cer sondei să scaneze după sateliţi. Văd pe ecran progresul operaţiei. Când se termină… nimic! Nici măcar unul. Pământul pe care-l știu eu are o pătură de sateliţi de toate felurile în jurul lui și o căutare ar trebui să găsească cel puţin câteva zeci în orice moment. Ciudat!

Verific sistemele sondei. Totul e în regulă. Mai încerc o scanare. Același rezultat. Foarte ciudat!

Scanez după orice urmă de comunicaţii electronice din atmosferă. Pe Pământ în orice colţ, oricât de izolat, ar trebui să găsească măcar câteva urme. Tot nimic! Renunţ la sateliţi și comunicaţii pentru moment și caut să mă lămuresc în legătură cu împrejurimile.

Camerele de pe sondă îmi arată că, la ceva distanţă spre vest, dealurile cresc și se transformă într-un lanţ muntos. Acesta se înalţă suficient de mult în văzduhul de cristal ca să aibă niște căciuli de zăpadă pe culmi.

Spre est, la câţiva kilometri de navă, o pădure întrerupe ondulările dealurilor. În faţa și în spatele navei, dealurile se înalţă și coboară ca valurile unei mări nesfârșite. Sunt îmbrăcate cu iarbă, tufișuri și arbuști.

Trec sonda pe scanarea cu infraroșu să văd ce forme de viaţă există pe lângă mine. Nu se întâmplă nimic. Dau un diagnostic. Senzorii pentru infraroșu sunt prăjiţi. Asta este, e cea mai mică pagubă. Cu camerele sondei pentru spectrul vizibil, descopăr niște iepuri, șoareci de câmp, o vulpe. Adică vânat mic și care arată exact cum știu eu. Am aflat cam tot ce voiam să știu, așa că retrag sonda cu senzori în locașul ei din exteriorul navei.

Acum că știu că nu mă pândește nici un pericol iminent, mă ajunge din urmă oboseala. Mi se închid ochii și decid că e cel mai bun moment să mă retrag într-o cabină, la odihnă. Mai e și mâine o zi și, până la urmă, am un start mult mai bun decât Robinson Crusoe. Însă nu știu ce-o să mă fac în absența lui Vineri.

Jurnal de naufragiată – Ziua 2

Azi am făcut inventarul navei. A fost pregătită pentru o misiune de șase luni cu patru membri de echipaj, așa că eu am mâncare pentru doi ani. Sau chiar mai mult dacă nu exagerez. E bine să știu că n-o să mor de foame. De sete nici atât, că nava produce apă la infinit atâta timp cât are elementele necesare. Şi-aici, pe Pământul ăsta ciudat, nu-i lipsesc.

Am găsit și bagajele celor patru care trebuiau să plece așa că am aproape orice de patru ori. Hainele nu-mi vin perfect, sunt ori mai mari ori mai mici, dar nu-i o problemă majoră, le pot ajusta.

Am observat că obosesc mai repede.

Jurnal de naufragiată – Ziua 3

După verificarea de rutină a navei, mi-am făcut curaj și-am ieșit afară. A fost foarte plăcut: temperatură perfectă, un soare prietenos și un vânticel mătăsos. Nu m-am depărtat mult de navă chiar dacă-mi luasem centura cu scutul personal, pentru orice eventualitate.

Mi-a făcut enorm de bine la moral.

Jurnal de naufragiată – Ziua 7

Am căzut în depresie. Într-o săptămână n-am aflat nici măcar o informaţie nouă. Ştiu la fel de mult (mai bine zis la fel de puţin) ca în prima zi. De fapt mint. Acum știu că e vară. Ştiu că pe planeta asta nu există nicio civilizaţie avansată tehnologic. Poate nu există deloc civilizaţie. Punct.

Bănuiesc că sunt pe Pământ dar am una din următoarele două variante: ori am călătorit cumva în timp și m-am întors în trecut, ori sunt într-un univers paralel.

Ştiu cu certitudine că sunt singură. Ştiu că nu vine nimeni să mă salveze. Şi nu e deloc vesel.

Jurnal de naufragiată – Ziua 15

Dimineaţă am avut parte de o mare surpriză. Când am coborât de pe navă, am găsit în faţa trapei de acces o grămăjoară de fructe. Uau! Cine le-a lăsat aici și de ce?

M-am repezit la console, să accesez înregistrările video. Nu era  nicio înregistrare: uitasem să le pornesc. Fir-ar!

Fructele semănau periculos de tare cu merele. Le-am analizat pe navă, păreau în regulă. Mi-am făcut curaj și am mâncat câteva, cu o grămăjoară de medicamente, scoase preventiv, lângă mine. N-a fost nevoie de ele.

Chiar erau mere și au fost o schimbare binevenită în meniul limitat al proviziilor navei.

Jurnal de naufragiată – Ziua 18

Am avut grijă să las camerele exterioare pornite în fiecare zi până acum, dar grămăjoara de fructe n-a mai apărut. Până azi!

Am derulat febrilă materialul video și-am văzut pe imagine două siluete umanoide care se furișau cu grijă către trapa de acces. Se deplasau pe picioare, la fel ca orice homo sapiens modern. Ora era patru dimineaţa și afară întuneric beznă. Imaginile erau proaste, puricoase de la amplificarea electronică exagerată. N-am putut să văd prea multe detalii.

Dar ce veste!!! Există alţi oameni!!! Nu sunt singură!!!

De data asta, pe lângă mere, erau și caise și pere, toate puse într-un coșuleţ împletit din nuiele. Dacă mai aveam dubii despre inteligența siluetelor umanoide, coșuleţul le-a spulberat instantaneu.

Sunt euforică!

Jurnal de naufragiată – Ziua 28

După o sperietură iniţială și mai multe încercări, azi am reușit să le fac să rămână, să n-o mai ia la sănătoasa de fiecare dată când mă vedeau de parcă ar fi avut o sută de draci pe urmele lor.

Pentru prima oară am putut să le studiez cu atenţie.

Sunt două femei, mamă și fiică bănuiesc. E evident, pentru că sunt goale, cu excepţia mijlocului unde au un soi de fuste scurte din piele. Într-adevăr, mi se confirmă prima impresie, suntem din aceeași familie. Adică homo sapiens. Proporţiile  scheletale, dar mai ales mărimea cutiei craniene și fruntea înaltă arată asta fără nici un dubiu. Sunt cu vreo douăzeci de centimetri mai mici decât mine și au corpul acoperit de păr de sus și până jos. Nu cred că au mai mulţi foliculi piloși decât mine, că părul nu pare des. Cred doar că e lăsat să crească în libertate. Şi ce libertate! Jungle luxuriante la subraţ, păduri tropicale în zona inghinală, cu pășuni și tufăriș între. Câh! Şi foarte neigienic! Tot timpul se scarpină ba într-o parte, ba în alta, nu au stare deloc. Cred că aș face și eu la fel dacă-aș avea paraziţii care mișună pe ele. În afară de asta, prin păr erau agăţaţi scaieţi mai mici sau mai mari. Extracţia lor trebuie să fie o adevărată plăcere.

Dar nu e vina lor. Nu e ca și când ar ști despre epilare și n-o pun în practică. Şi oricum, parcă-aș avea de ales cu cine să-mi petrec timpul!

Așa că am vorbit de ne-au durut mâinile.

Seara, înainte de culcare, am observat  că și mie a început să-mi crească părul pe corp. Oroare! N-am băgat de seamă până acum, probabil am fost sensibilizată de „vegetaţia” de pe băștinașe.

Toată lumea are păsărele în legătură cu te miri ce. Ale mele-s stoluri atunci când e vorba de păr, care are doar câteva locuri permise (scalp, gene, sprâncene) și multe ilegale (toate celelalte). Eu sunt posesoarea unui păr negru, cu firul gros care arată absolut superb când e un pic mai lung sau lung de-a binelea. Pe cap. În alte părţi e îngrozitor și-l urăsc cu pasiune. Nu-i de mirare că știu tot ce se poate ști despre epilare, că am trecut prin toate metodele de anihilare a gladiolelor blănoase. Unele chiar nebrevetate. Când eram mică și panicată până la Dumnezeu că mă transform în maimuţă, scoteam firele de pe braţe și picioare cu…penseta. Prindeam firul cu vârful pensetei, strângeam din dinţi, trăgeam. Şi, tot așa, executam fiecare inamic care îndrăznise să-mi intre  în împărăţie. Luptam cu orele pentru o victorie decentă. Până când mi-a crăpat un dinte și-a trebuit să trec la atac fără să-mi mai încleștez maxilarele. Noroc că la puţină vreme după aia am descoperit ceara epilatoare. Aceeași operaţie dura deja mult mai puţin, dar mi se înroșeau ochii. De suferinţă. Noroc că, fiind elastici, era mai puţin probabil să crape. Pe principiul „binele întotdeauna învinge răul”, am descoperit cu încântare crema epilatoare care mă lăsa și cu dinţii întregi și cu ochii neînroșiţi. Numai că trebuia s-o folosesc mult des decât pe toate celelalte procedee. Cu o mână îmi dădea ce-mi lua cu cealaltă.

Când am aflat într-un final glorios despre epilarea definitivă, am crezut c-am ajuns în rai și l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Tehnologia are la bază un tip special de lumină, intens pulsată, care arde rădăcina firului de păr. E adevărat că e nevoie de câteva ședinţe, pentru că nu tot părul crește în același timp pe corp și, în plus, trebuie o minimă calibrare pentru tipul de piele, care se face automat la aparatele moderne.

Iupiiiiiiiiiiii! O rezolvare elegantă, de lungă durată, a unei probleme extrem de complicate pentru mine. Am fost atât de încântată încât am căutat adresa inventatorului aparatului și i-am transmis toate mulţumirile din lume.

Dar accidentul de pe navă și călătoria nedorită probabil că mi-au modificat nivelul hormonal de a început să-mi crească iar părul pe corp. Şi n-am ce să-i fac…

Acasă am vreo trei aparate cu IPS (Intense Pulse Light) dar pe navă n-am venit pregătită pentru o ședere mai îndelungată. Nici măcar pentru una scurtă, că tot veni vorba.

Dezastru!

Jurnal de naufragiată – Ziua 29

M-am trezit ţipând, plină de transpiraţie.

Am avut un coșmar oribil din care mi-am amintit fiecare detaliu.

Se făcea că trupul meu era universul unui popor de oameni micuţi. Fusese parcelat și fiecare avea bucata lui de teren. Ba o pășune de păr, ba un lan de păr, ba o pădure de păr, ba niște tufișuri de păr. Părul meu, în toate dimensiunile și grosimile, era tot ce le trebuia. Totul a fost perfect  până în momentul în care s-a întâmplat ceva ciudat.

Oamenii ieșiseră la treabă ca în oricare altă zi, fiecare pe ogorul lui, ba cu o seceră, ba cu o coasă, ba cu fierăstrăul. Numai că în ziua aia, ce tăiau creștea imediat la loc. La început s-au bucurat că puteau să strângă mai mult, dar n-a durat mult și-au fost răpuși de oboseală. A doua zi la fel, numai că ce tăiaseră în ziua precedentă crescuse foarte mult. Au luat-o de la capăt. Şi-au ținut-o tot așa până au pierit de epuizare.

Cum nu mai avea nimeni grijă de câmpuri și păduri, părul a început să crească mai repede, tot mai repede, mai mult și mai mult și mi-a înfășurat complet trupul, membrele, faţa!  Îmi lua tot aerul, mă sufocam. Am început să ţip și…m-am trezit.

M-am repezit la bagajele astronauţilor și-am căutat panicată orice instrument pentru tăiat părul. Am găsit două mașini, una de ras și una de tuns, așa că m-am mai liniștit. Nu erau soluţia perfectă, dar era mai bine decât nimic.

Mi-am revenit cât de cât.

Jurnal de naufragiată – Ziua 40

Cele două femei vin să-mi aducă fructe periodic acum, la două-trei zile. Am reușit să le fac să nu se mai prosterneze în faţa mea cum făceau la primele întâlniri și acum nu mai sunt deloc timorate în prezenţa mea.

Azi, de exemplu, cea tânără a greșit cu ceva. Maică-sa a început să se răstească gutural și, după o replică a fiicei, s-a repezit la ea și-a început s-o tragă de părul de la subraţ. Ţipa cea mică ca din gură de șarpe. O premieră pentru mine.

Era și comic și oribil în același timp. Nu știam cum să reacţionez, așa că n-am făcut nimic.

Jurnal de naufragiată – Ziua 43

Azi cele două femei au venit la mine cu un bărbat care avea o tăietură adâncă în picior. Era un pic mai înalt decât ele, masiv și musculos. Avea o barbă stufoasă și părul de pe corp era mai des și mai lung decât al fetelor. Cu o mână se sprijinea de femeia mai în vârstă și cu cealaltă se scărpina unde avea el nevoie.

M-am uitat repede la rana lui. Era destul de adâncă, dar nu ajunsese la niciun vas de sânge. M-am dus repede pe navă și-am luat trusa medicală și un aparat de ras. Am tuns părul din jurul rănii, am dezinfectat rana și-am închis-o cu septicogel.

De data asta s-au prosternat până-n pământ când au plecat.

Jurnal de naufragiată – Ziua 44

Lângă fructe, azi era și-o căprioară proaspăt vânată.

Mi-a luat toată dimineaţa să le conving pe cele două femei mai întâi să nu mai stea închinate în faţa mea și apoi să ia căprioara, că n-am ce să fac cu ea. Prefer proteinele din raţiile navei.

După-amiază femeia tânără a venit la mine singură. S-a prins de părul de subraţ, și-a trecut cealaltă mână pe la rădăcină și-n timpul ăsta imita zgomotul mașinii de ras.

Am adus aparatul și i-am tuns tot părul de pe corp, mai mult ca să văd cum arată fără el. Arăta cât se poate de normal. Doar că mai murdară.

Jurnal de naufragiată – Ziua 45

M-am trezit cu un mic munte de fructe lângă trapă și cu femeia în vârstă care m-a rugat s-o depilez și pe ea. I-am făcut pe plac și am observat că fiica abia se mai scărpina pe ici pe colo.

Le-am învăţat și să se spele.

Jurnal de naufragiată – Ziua 155

Limba lor e plină de consoane și sunete guturale. Nu seamănă cu nicio limbă din cele pe care le-am auzit eu vreodată. Dar, cu explicaţiile lor date cu prisosință din mâini  și cu ajutorului softului lingvist de pe navă, am reușit să înţeleg câte ceva.

Femeile fac parte dintr-un trib seminomad, care-și are corturile de partea cealaltă a pădurii. Bărbaţii sunt plecaţi destul timp la vânătoare, iar bătrânii și femeile se ocupă cu culesul fructelor și cultivatul unor petice de pământ cu un fel de cereală.

Cele două femei sunt într-adevăr mamă și fiică și un fel de preotese-vraci ale tribului. Rhayaa- mama și Mhuny-fiica. Ele cred că sunt o zeitate dintr-o profeţie foarte veche de-a lor, care zice că „din ceruri va coborî cea făr’ de păr și vă va schimba veșnic viaţa”. Îmi spun că sunt foarte fericite ca să mă slujească. Au văzut ce am și ce pot să fac și sunt convinse de puterile mele. Îmi spun, în traducere aproximativă, „Zeiţa focului rece”, pentru că am în cortul meu din materiale ciudate un foc care nu dă căldură și nu face nici fum.

Cred că se refereau la luminile navei. Da, nu cred c-ar putea frige o căprioară pe ele.

Jurnal de naufragiată – Ziua 173

Pentru prima dată am văzut o coloană de fum relativ aproape de navă. După ce am lansat sonda, am văzut că vine de la niște corturi ridicate la o depărtare de câţiva kilometri.

Rhayaa mă lămurește la următoarea vizită că tot tribul a luat hotărârea să se mute mai aproape de mine, pentru că eu sunt protectoarea lor.

Protectoare sau nu, vizitele femeilor pentru depilare sunt tot mai frecvente așa că am învăţat-o pe Mhuny cum să folosească mașina de ras. Toate sunt foarte încântate că nu mai e nevoie să se scarpine după operațiunea asta.

Bărbaţii sunt aduși la mine doar dacă au răni grave, care depășesc cunoștinţele lor medicale primitive.

Jurnal de naufragiată – Ziua 181

Azi am cotrobăit iar printre bagajele colegilor care trebuiau să zboare cu nava,căutând încă o mașină de ras ca s-o inițiez și pe Rhayaa- mama în tainele epilării, și-am dat peste o cutie pe care o trecusem cu vederea. Am deschis-o și (Ooooooo, , protectori ai ținuturilor neîmpădurite!!!) am găsit un aparat pentru epilare definitivă. Şi cu o grămadă de cartușe cu impulsuri pe lângă!

aparat-epilare-definitiva-silkn-flashgo-luxx

Dumnezeule! Nici acum nu-mi vine să cred! Arma supremă împotriva celor mai groaznici inamici, „primită” atunci când nu mai aveam nicio speranţă!

Până și zeii au dreptul la mici bucurii, nu-i așa?

*

Aceasta călătorie s-a petrecut datorită concursului SuperBlog 2014.

 

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Zeiţa focului rece&8221;

  1. Pingback: SuperBlog | Proba 4. Dacă n-ar fi existat epilarea…

  2. Pingback: Zeiţa focului care pulsează | Eugenisme

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s