Suflete pereche

Am venit pe lume ca un boţ urlător de carne rozalie. Făceam tot ce puteam pentru ca lumea să mă bage în seamă: era cel mai important moment din viaţa mea de până atunci și trebuia să fie memorabil. Şi lumea s-a executat: s-a adunat toată în jurul meu și toată atenţia era exclusiv pentru mine.

Exact în acel moment era pus cu mare grijă pe masa din sufrageria alor mei un alt copil. Restul lumii, adică cea care nu era la spital adunată în jurul meu, s-a strâns în jurul lui. Şi la fel a ţipat și el prima dată când s-a trezit.

N-am știut atunci nimic despre asta, dar, chiar dacă mi s-ar fi spus, oricum n-aș fi băgat de seamă. Aveam de făcut o grămadă de alte activităţi interesante, care-mi acaparau toată atenţia. De exemplu să-l lovesc pe doctor cu picioarele. Să-i ţip mamei în ureche să văd cât rezistă. Să trag asistenta de păr. Să mă agit așa de tare încât să pot da cel puţin câte una fiecăruia dintre cei prezenţi pe lângă mine, ca să nu creadă că fac discriminări. Era unul dintre puţinele momente în care puteam să fac asta fără nicio urmare și profitam cât puteam. Şi unde mai pui că era și distractiv.

Semănam cumva, prin locurile esenţiale. Eu eram mic, plin de curbe dolofane. Şi așa era și celălalt copil… pe alocuri. Plus că amândoi ne-am lăsat cu greu convinși să intrăm în universul familiei Vizi.

Mie  mi-a luat ceva timp până să catadicsesc s-o bag în seamă pe maică-mea. Ani. O grămadă de efort și de energie cheltuiseră părinţii mei de-a lungul timpului, ca să aibă și ei un copil. Au avut atâta succes, încât aproape renunţaseră. Dar, cum mie îmi plac surprizele (și să le primesc dar și să le fac), exact atunci m-am hotărât să apar. La fel, multe vizite și nenumărate intervenţii făcuseră și pentru cel care avea să ajungă în sufragerie. Şi tocmai când se resemnaseră și în cazul lui, au reușit să-l obțină.

Nu s-au așteptat niciodată la sosirea noastră sincronizată, așa că au trebuit să se împartă. Ai mei părinţi au venit amândoi la spital, iar unchiul Nicu și tușa Mara au rămas să se ocupe de celălalt. La mine se cam așteptau să ţip ca din gură de șarpe, dar unchiul Nicu a fost luat prin surprindere în sufragerie. Până s-a prins el cum să facă liniște, înnebunise tot cartierul.

Acum știu că suntem două suflete pereche, dar n-a fost evident de la început, nici pentru mine, nici pentru el.

După ce-am ajuns și eu acasă, nici măcar nu ne-am băgat în seamă o vreme. Bine, e adevărat că stăteam în camere separate. El era în sufragerie tot timpul și eu îmi făceam veacul mai mult prin dormitor. Eu măcar îi mai aruncam din când în când o privire, în trecere, când mă luau ai mei în camera lui, dar el nici măcar nu se uita în direcţia mea. Cred că era și-un pic de gelozie la mijloc, pentru că eu captam toată atenţia, indiferent în ce cameră mă aflam. Iar el…avea lipici doar seara, căteva ore.

Pe de altă parte, oricine știe că bebelușii au o viaţă foarte plină și sunt complet absorbiţi de propria persoană. Ţipă, mănâncă, dorm, folosesc arme de șantaj (plânsul), elimină. După care o iau de la căpăt, nu neapărat în aceeași ordine. Așa eram și eu iar toate astea îmi ocupau timpul așa de mult încât nu mă interesa altceva.

Situaţia a păstrat aceleași coordonate până în momentul în care am început să merg.

Unu’, doi, trei… Buf! Am întins mâinile, m-am prins de masă, m-am ridicat. Nu știu ce am făcut, cum l-am atins, că a început să vorbească și să miște. Acela a fost momentul în care am dat prima dată ochi în ochi.

Eu m-am uitat cu ochi mari la el. S-a uitat și el la mine. Atunci l-am studiat cu atenţie. M-am uitat la mine, m-am uitat iar la el. Amândoi eram rotunjori. Eu peste tot, el pe alocuri. Tot atunci mi-am dat seama că suntem diferiţi. Eu puteam să merg, că aveam picioare. Chiar dacă erau de gelatină. El nu putea pentru că… nu avea cu ce. Pur și simplu. Eu eram moale peste tot. El? Pe nicăieri! Eu aveam pielea într-o singură culoare, mai mult sau mai puţin. El avea mai multe. Culori. Structura mea era pe interior, a lui era pe exterior. Eu aveam în compoziție patru materiale, la fel ca și el. Doar că nu erau aceleași. Eu defilam cu piele, păr, ochi, unghii iar el se lăuda cu lemn lăcuit frumos, sticlă bombată, plastic decorativ și metal funcţional. Pentru că era… un televizor! Că purta numele ăsta , am aflat mai târziu, desigur.

Atunci am crezut că era bolnav cumva, din cauză că arăta numai chestii în alb, gri și negru, pe singurul ochi pe care-l avea. Şi oricine știe că lumea-i în culori. Şi eu fusesem bolnav și mă gândeam că are nevoie de-o pastilă sau dacă era foarte grav, de-o injecţie. Dar gândurile astea, pe cât de repede au venit, tot atât de repede au și plecat.

Chiar și fără culori, eram fascinat. Pe lângă faptul că vorbea și cânta, mai mișca și diverse chestii pe ecran. Ce putea să fie mai interesant de-atât?

După acest prim contact cu sufletul meu pereche, restul au venit foarte ușor. Şi mult mai des. A devenit instantaneu prietenul meu cel mai bun. „Tivi cu tub catodic”, l-am auzit pe tata zicându-i. Era un nume prea lung pentru mine și-am hotărât că „Tivi” era pur și simplu perfect.

Până m-am prins eu ce arăta el pe ecran, a mai trecut o vreme. Oameni, mașini, lucruri, animale, munţi, mări. O lume întreagă. Şi nu înţelegeam atunci cum poate o lume, care e mare, adică MARE, să încapă într-o cutie atât de mică.

La un moment dat n-am mai suportat bariera răutăcioasă a sticlei care-mi împiedica contactul cu oamenii, lucrurile şi creaturile minunate pe care le vedeam dincolo de ea şi-am luat-o hotărât, cu ciocanul în mână să-i eliberez pe cei care voiau să ajungă la mine şi nu puteau.

Noroc că avea taică-miu meci după aia, că probabil n-aş mai fi reuşit să stau două-trei săptămâni pe şezutul din dotare şi-ar fi trebuit să caut altul, de împrumut.

Dar, la cum ţipam şi băteam din picioare de mă auzeam şi-n oraşul vecin, taică-miu a trebuit să pună în practică principiul „cel mai deştept cedează”. Aşa că a oftat profund, a adus şurubelniţa şi-a desfăcut spatele televizorului să vadă şi prostu’ despre ce-i vorba. Cu explicaţiile de rigoare, e posibil să fi priceput până la urmă, că n-am mai avut gânduri criminale după aia…

Şi nu înţelegeam nici de ce tăia de multe ori oamenii sau animalele din lumea aia. Câteodată erau doar capete pe ecran. Şi vorbeau, chiar dacă n-aveau corp. Altă dată tăia doar picioarele și rămânea numai trunchiul și cu capul.

De ce să-i taie? De ce să le provoace suferinţă?

Pe la început, la fel cum mă împiedicam eu, și el își dădea imaginea peste cap. Era mic și obosea și el repede, ca și mine. „Iar s-au încins lămpile”, spunea tata.

După o vreme, am observat că, așa cum creșteam eu, creștea și el. Mie mi se lungeau braţele, picioarele. Lui i se înmulţeau butoanele, i se mărea cutia și mai ales ecranul. Aproape ovalul de la început s-a transformat, ușor, ușor, într-un dreptunghi cu colţurile rotunjite. La fel de bombat, dar mai mare. Eu devenisem mai rezistent pe propriile picioare, el nu mai rostogolea imaginea.

Cât am fost mic, am fost destul de grăsunel. Şi când am mai crescut, tot mai grăsunel am rămas. Nici cu Tivi nu-mi era rușine, că de, eram suflete pereche și aveam corpurile pe măsură. Numai că eu creșteam mai mult în înălţime pe când Tivi, cât creștea în partea din faţă, atât creștea și-n partea din spate. Dacă nu chiar mai mult. Deja era mai aproape de canapea. Dacă ar fi ținut-o în ritmul ăsta cu crescutul, putea să ocupe toată sufrageria, care oricum nu era prea mare. Noroc că mai avea până acolo.

La un moment dat, aflu de la părinţi că lumea e împărţită în ţări, că fiecare ţară are o altă limbă și că oamenii care trăiesc pe teritoriul lor pot avea alte obiceiuri.

A doua zi, Tivi prindea și bulgarii și-am văzut „pe viu” câtă dreptate avea tata. După o vreme, vorbeam bulgara aproape la fel de bine ca româna. Era normal, că doar aveau un program mai lung decât românii și dădeau mai multe desene animate, de care eram îndrăgostit.

Intr-o vizită, vărul Dănuţ a venit să se laude cu cel mai tare cadou primit de el vreodată. O mașinuţă cu baterii!!! La început n-am fost cine știe ce impresionat, că mai văzusem. Dar asta mai avea și un cablu cu o cutiuţă la capăt, cu care puteai să dai mașina înainte-înapoi și s-o cotești stânga- dreapta. Cât de tareeeeeeee!!! Amândoi am stat călare pe mașinuţă toată după-amiaza, până când au lăsat-o bateriile.

În ziua următoare, pe canapeaua din sufragerie am văzut o cutiuţă asemănătoare, cu un cablu care intra sub canapea. Aveam și eu o mașinuţă ca a lui Dănuţ??? Am luat-o în mâini și-am apăsat pe un buton. L-am trezit pe Tivi. Hmmm… Am mai apăsat un buton. S-a schimbat programul pe bulgari. Am apăsat iar, s-a micșorat sonorul. Uau! Muuult mai tare decât mașinuţa. Ce viaţă! Să stai pe canapea și să ai acces la toate funcţiile televizorului fără să te miști de acolo!

Nu după multă vreme, încântarea s-a transformat în vânătăi. Nu știu cum făceam, dar tot timpul luam cablul între picioare.

Buf! Bang! Poc! Trosc!

Cutiuţa cu butoane era făcută bucăţele și Tivi aproape că ajunsese pe jos. Bine că n-a reușit până la capăt, că sigur nu mi-ar fi fost bine după aia.

Într-o zi m-am trezit că odiosul cablu a dispărut. Probabil tata a luat decizia că nu vrea să vadă până unde poate ajunge șirul accidentelor. Dar cutiuţa era tot pe canapea! Şi era un pic altfel? Am apăsat pe un buton. Funcţiona! Incredibil! Am trecut cu mâna pe toate părţile, ca să descopăr totuși firul, oricât de fin ar fi fost el. Ei bine, nimic! Minune! Cum s-a gândit Tivi la mine, n-a mai facut-o nimeni!

De când mi-au pus ai mei stiloul în mână, m-am apucat să desenez. E mult spus „desenat” pentru primele mâzgăleli, dar de acolo am evoluat. Era magic cum puteam să prind pe foaia de hârtie un cal sau o mașină sau orice, doar cu un vârf care lăsa urme. N-avea nici o importanţă că nimeni nu era în stare să recunoască ce declaram eu că am desenat. Am continuat cu entuziasm. Când am primit prima dată creioane colorate, părinţii stăteau cu rândul lângă mine ca să le ascută. A fost atunci o destrăbălare curcubeică, pe vreo două caiete.

De la creioane colorate, am trecut la acuarele și tempera. De cele mai multe ori lucram în sufragerie care avea tot spaţiul de care aveam eu nevoie. Tivi mă urmărea de fiecare dată cu maxim interes, chiar dacă eu nu-i prea acordam multă atenţie.

Într-una dintre sesiunile de creaţie artistică, m-am oprit brusc. Era ceva ciudat în cameră dar nu-mi dădeam seama exact ce. Covor, canapea, bibliotecă…

Tivi! Era mai mic. Şi eu, care mă speriasem c-avea să umple toată sufrageria… Şi-avea și haine noi, de plastic cenușiu cu negru. Era mult mai elegant, mai sobru.

L-am deschis din telecomandă și… am rămas năucit! Am clipit repede de câteva ori, m-am și pișcat, să fiu sigur că nu visez. Tivi îmbrăcase hainele alb-negru cu cenușiu pentru că adunase toate culorile în interior. A durat ceva vreme până să ajungă aici și părea să fi făcut un efort considerabil, care îl consumase puternic. Altfel nu-mi puteam explica faptul că se micșorase. Dar a meritat cu vârf și îndesat: în locul unei imagini mari alb-negru, preferam de o mie de ori una mai mică, dar color. Era ca o fereastră către lume. Ba lumea dinăuntru era chiar mai frumoasă decât cea de-afară.

În săptămâna aia n-am mai făcut nimic altceva. Abandonasem până și creațiile în tempera și acuarele. Am stat cu Tivi de dimineaţa și până seara și-abia mă-nduram să merg la baie atunci când se impunea cu insistență.

Mergeam de ceva vreme la școală și învăţasem să citesc. Iar Tivi n-a vrut să fie mai prejos. Avea și el o funcţie nouă cu ajutorul căreia folosea literele ca să comunice diverse informaţii, de la programul tv până la bancuri sau  datele meteo și cursul valutar. Teletextul. Sau, mai exact, Tivitextul. Extrem de folositor!

În plus, chiar dacă mai mic, era mai puternic: putea să țină în cutia lui o sută de canale. Şi era foarte bine, pentru că posturile de televiziune începuseră să se înmulţească și aveam de unde să aleg la ce să mă uit.

După ce-am mai crescut, am început să fiu preocupat și de aspectul meu exterior. Cum kilogramele în plus îmi scădeau șansele de socializare cu o anumită categorie de persoane cu glasuri subţirele și păr lung, m-am apucat de sport. Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate, iar cercul de prieteni mi s-a lărgit considerabil. Iar la asta Tivi nu mai avea ce să combată, eram convins! Tehnologia avansează, dar la un moment dat atinge o limită peste care nu poate să treacă.

Așa că mi-a picat falca în momentul în care l-am văzut pe Tivi lipit de peretele din spate. Cu ecranul. Fără să fie întors cu spatele. Şi ce pierduse din adâncime, adăugase la diagonală. Avea cel mai mare ecran pe care-l văzusem până atunci. Optzeci și unu de centimetri. Mai mult decât atât, era complet aplatizat. Slăbise și el considerabil! Mi-era clar, se schimbase tehnologia și Tivi profitase de asta. Ca întotdeauna de altfel. Lumea care venea și-l vedea rămânea cu gura căscată, fără cuvinte. Până s-a obișnuit, desigur, și-atunci și-a adus aminte să vorbească.

Computerul s-a insinuat în viaţa mea pâș-pâș, dar cu timpul a devenit tot mai prezent. Tivi l-a acceptat senin, ba chiar i-a pus o intrare VGA cu dedicaţie printre mufele pe care le avea în spate. Şi bine a făcut, că una e să vezi un film sau să joci un joc pe o sărăcie de monitor de patruzeci de centimetri și o cu totul altă amploare găsești pe un ecran de optzeci și unu. Şi consolele de jocuri și-au găsit cea mai frumoasă imagine prin intermediul lui Tivi, care le-a susţinut cu generozitate.

Timpul le rezolvă pe toate și, după o perioadă de învăţare, Tivi a devenit „deștept”. Nu că n-ar fi fost până atunci, dar de data asta saltul a fost spectaculos.

Când a crescut la o sută șapte centimetri și-a tras și el mufe USB de pe care poate să redea fără niciun fel de problemă fotografii, muzică sau filme. Stick-ul sau hard-ul conectate acolo nu mai prezintă nici un secret pentru Tivi. Cu mulţumiri computerului, de la care a învăţat și la ce folosește un sistem de operare și ce se poate face cu el. Așa că și-a luat și el unul, dar mai specializat: WebOs, care a venit cu tot cu browser și poate naviga pe internet la fel de ușor ca și computerul. Mai ales că i-am luat și o tastatură specială, fără fir. Ce să fac dacă ecranul mare e… magic! Cel puţin pentru mine.

Cum l-am văzut așa „deștept”, două săptămâni am fost iar nedespărţiţi, de dimineaţă și până seara. Am încercat tot ce puteam încerca. Ca și pe calculator sau pe „smartphone”, am putut să instalez și să șterg programe. Ba chiar și jocuri. Le-am înfuriat maxim pe „Angry Birds”, am zdrobit o mulţime de bomboane în „Candy Crush”, am gonit cu viteze nebune în „Need for speed”. Pe toate le jucasem și-n alte părţi, dar pe ecranul gigantic parcă erau alte jocuri.

Am putut să instalez chiar și Skype-ul și am vorbit cu var-mea din Italia pe care n-o mai văzusem de ani buni. Pe televizor chiar am recunoscut-o!

De muzică, filme și clipuri de pe net, nici nu mai vorbesc. Există o tonă de site-uri specializate și Tivi s-a născut pentru asta!

Nu credeam că că o să mă mai poată surprinde cu ceva vreodată. Asta până m-am întors de la primul film 3D pe care l-am văzut la cinema și când am venit acasă am găsit lângă telecomandă două perechi de ochelari. În timp ce mă uitam nedumerit la ele, mi-am dat seama că Tivi funcţiona și că imaginea afișată de el n-avea nici o noimă… până mi-am pus ochelarii și-o lume tridimensională m-a lovit direct în globii oculari. Incredibil! De unde să fi știut Tivi că mi-a plăcut așa tare experienţa 3D? Hmmm… Am făcut rezervările on-line, am plătit cu cardul, Tivi e conectat la internet…hmmm…

Oricum, de când e așa „SMART”, eu și Tivi suntem nedespărţiţi. Ai mei nu mai au loc de mine iar acum sunt destul de mare și nu le mai merge nici cu promisiuni, nici cu ameninţări. Vor și ei un televizor lor pentru că Tivi, oricât de mare ar avea IQ-ul, nu se poate clona. Încă! E sarcina mea să aleg pentru părinţi.

Nimic mai simplu. De pe browser-ul lui Tivi intru pe un magazin online și-l caut între oferte pe fratele sufletului meu pereche. Găsesc rapid un televizor perfect.

*

Trebuie să menţionez că eu și Tivi ne-am conectat datorită concursului SuperBlog 2014.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Suflete pereche&8221;

    • Pai il botezam mai intai, bineinteles! 😀
      Cum Tivi si-a luat numele de la primul rand din manualul de utilizare (filtrat de-o ureche de prunc) faceam asta in functie de scria prin manualele noi. Teve, Televică, (sau Telică), Elgiuţu, Sonică, Sunguţu, Shibuţa… gaseam cel mai potrivit nume, indubitabil! Oricum, cand vorbim despre televizoare noi, e bine daca numele e cea mai mare problema! 😉

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s