Votat: „DUPĂ”!

Mama stă  în faţa calculatorului ca o zebră în faţa cuptorului cu microunde. Pentru că eu nu sunt acasă și ea vrea să vorbească acum pe „Skype” cu verișoara Aneta din State, trebuie să o ghidez pas cu pas prin telefon. S-au mai conversat ele pe „Skype” dar eram eu acasă ca să  pun în funcțiune cele necesare. Acum e prima dată când trebuie să se descurce singură.

-Te duci cu săgeata de la șoricel și apeși de două ori pe cerculeţul albastru din stânga ecranului. Ai apăsat?

-Da!

-S-a deschis programul?

-Da. Dar, puiule, Aneta și-a schimbat numele de familie?

Ştie că nu-mi place când îmi zice „puiule”, dar acum nu cred că și-a dat seama. Și tot mă aricesc un pic, fără să vreau.

-Din câte știu eu, nu. De ce?

-Păi mă gândeam că s-a recăsătorit, fără să ne spună, cu un american pe nume Google, că asta scrie pe ecran. Dar să știi că-mi place cum sună Aneta Google, e cumva… nostim !

E atât de nostim că pe mine mă bufnește râsul. Am uitat că în stânga ecranului e și iconiţa de la Internet Explorer, care e tot albastră și care se deschide în pagina de căutare a lui Google.

Auzi la ea: Aneta Google! Criminal!

Mai chicotesc o vreme în timp ce maică-mea nu înţelege. Îi explic pe-ndelete după ce mă liniștesc un pic.

-Bine că ești tu deștept și le știi pe toate!

Şi-mi dau seama de pe ce piscuri olimpiene priveam problema și râdeam de săraca maică-mea care nu are timp să stea ca mine călare pe calculator și pe net mai toată ziua.

Bine, dacă-mi aduc aminte de începuturile mele cu net-ul, intru și eu în penibil.

Eu am crezut o grămadă de vreme că internet-ul merge cu… mușcături.

Cunosc și eu, ca mai toată lumea, două boabe și-o fărâmă de engleză și știu  acum, la fel cum știam și-atunci, că „bait” (cum se aude)  din limba lui Shakespeare înseamnă „mușcătură”.  Îmi auzeam colegii de clasă care aveau calculatoare cu „net” pe linia de telefon, că le mergea cu”mii de mușcături”. Cum altfel să traduc „kilo bait”? „Kilo” înseamnă „mie/mii” iar „bait”, după cum am mai zis, „mușcătură”.

Nu ziceam nimic, dar în sinea mea eram oripilat! Cum să-ți iei ceva care funcționează doar dacă mușcă din tine, oricât de minunate ar fi fost chestiile de după?! În ciuda entuziasmului debordant al celor care aveau „net”-ul, eu mi-am promis că o să mă feresc ca dracu’ de tămâie de invenţia  înfometată, mai ales că efectele asupra colegilor erau evidente. Cine avea „net” cu mai multe „mușcături” era mai palid, tras la față și avea ochii mai roșii decât cei care aveau net cu mai puține. Sau deloc, așa ca mine.

Mi-era clar că net-ul era un fel de vampir, care, mai devreme sau mai târziu (probabil mai devreme), te golea definitiv de fluidul vital. Mi-era suficient să mă uit la colegi ca să știu că am dreptate. Și eu n-aveam de gând  să mor tânăr, voiam să-mi trăiesc viața din plin!

Hotărârea asta a mea a fost de neclintit… până a clătinat-o contactul cu realitatea crudă. Și-am aflat că „bait” era de fapt „byte”, unitate de măsură pentru cantitatea de informație digitală  și că nu era nici o mușcătură implicată în contactul cu internetul. Doar dacă nu cumva îți mușcai propria limbă, din greșeală, când te minunai de ce-ai găsit.

Am descoperit că un cablu care arată la fel ca toate cablurile, alături de o cutie cu luminițe, îmi transformă ecranul monitorului într-o fereastră magică spre un univers aproape infinit de informaţii. Din acel moment, internetul s-a insinuat ușor-ușor în viața mea. Eu l-aș fi lăsat și să năvălească după ce am descoperit eroarea în care mă găseam, dar venea cu picătura prin modemul telefonic. Adică cu zecile de kilobiți pe secundă, atunci când aveam noroc. Şi când nu se întrerupea. Erau niște momente mirifice atunci când puneam la descărcat un fișier de câţiva mega și, când ajungea la 98% după câteva ore, cădea linia telefonică…

Dar toți știm că timpul le rezolvă pe toate și așa s-a întâmplat și cu viteza și calitatea conexiunii. În ziua de azi „ţeava” de mai mulţi „megabytes” pe secundă e ceva obișnuit. E o diferenţă ca… de la mii la milioane, nu?

Comunicarea la mine în familie a avut întotdeuna niște coordonate foarte bine conturate, de tipul:  „Vic, du gunoiul!” – mama; „Pune mâna și învaţă!”- mama și tata; „Victor, nu sta până târziu la petrecere!” – mama…

Sau: „Victoraș, n-avem bani să stai așa mult la mare!” – tata; „Să nu te iei după toţi golanii!”- tata; „Ai grijă ce faci cu fetele!” – mama; „Să nu te prind că umbli cu prostii!” – mama și tata…

Câteodată nevoile de comunicare ale familiei mele depășeau spațiile local-naţionale. Asta se întâmpla când era vorba de unchiul Geo din Germania sau de verișoara Aneta din State. Mai rar la telefon (costa o mică avere o convorbire de câteva minute) și relativ mai des cu poșta. Până venea poștașul cu răspunsul uitaseși ce-ai scris în scrisoarea trimisă.

Până când…

-Ce s-a auzit? întreabă mama din ușa camerei.

-A venit poșta…

Mama o zbughește ca din pușcă și aud ușa de la intrare mai întâi deschizându-se după care închizându-se.

-Vic, tu-ţi baţi joc de mine? Nu e nimeni la ușă! Chiar aveam de gând să-l întreb ceva pe poștaș. De ce m-ai păcălit?

-Dar nu te-am păcălit! Numai că nu m-ai lăsat să termin. A venit poșta electronică. Am primit un e-mail de la unchiul Geo!

Maică-mea face ochii mari.

-Din Germania? Păi și când i-ai scris?

-Acu’ vreo oră…

-Nu se poate! Tu chiar vrei să mă păcălești!

Până nu-i arăt mesajele și nu citește cu ochii ei ora la care s-a transmis fiecare mesaj, tot crede că e ceva în neregulă cu mine. Şi nu că n-ar fi, numai că nu în privinţa asta.

Când vede și fotografiile cu nepoții Hans și Otto din atașament, înnebunește de plăcere. Uită de toate treburile urgente pe care le are de făcut și nu mă lasă să scap până nu scriu un mail kilo….metric înapoi. E mută de uimire atunci când vine răspunsul, jumătate de oră mai târziu. E și normal dacă stau să mă gândesc  cât de repede vine răspunsul la o scrisoare. Niciodată mai devreme de două săptămâni pentru orice hârtie, cât de mică, de peste graniţă.

După ce-i spun că pot face același lucru și cu America, mă dă de trei ori peste cap și mă transformă în dactilografă pentru tot restul zilei. Și aflăm într-o singură după-amiază de e-mail-uri mai mult decât în ani de scrisori.

Minunată invenție e-mail-ul ăsta! Cum își dă el sufletul alergând pentru noi, peste mări și ţări! Şi oceane! Pe lângă faptul că e fulgerică, nici nu te mai chinui cu pix, hârtie, plic, lipici, timbre. Și mai ține și cu planeta. Nici nu pot să-mi închipui câți copaci lăcrimează de bucurie prin pădurile lor că au scăpat de fierăstrăul nemilos grație poștei electronice. Parcă și eu simt că respir un aer mai curat.

După e-mail, mama a descoperit de curând (din cauza mea, recunosc) messenger-ul, de care a uitat foarte repede când i-am arătat Skype-ul. A fost în al nouălea cer când și-a putut vedea nepoții din Germania în mișcare, dar mai ales când a putut vorbi față în față cu Aneta, pe care n-o mai văzuse de la plecarea în State. Au fost nedespărțite cât au fost mici, dar distanța mare și neprietenoasă dintre continente a insinuat ușor-ușor o răceală între ele. Skype-ul acum e pe post de medicament și-acum amândoi ne programăm timpul la calculator de comun acord. E vina mea: cine m-a pus să deschid cutia Pandorei?

Tata a vorbit și el cu rudele, dar mai puțin, că vorbitul e treaba mamei. În schimb el m-a luat la altfel de întrebări. E filatelist pasionat și are o grămadă de clasoare cu timbre, unul mai valoros ca altul. Evident că m-a întrebat dacă există informații despre timbre pe internet și, după ce-am căutat (pe Google, normal) și i-am găsit două colițe pe care le cauta de ani de zile la un preț bun, s-a apucat și el să învețe cum să umble cu calculatorul și cum să intre pe net. Mai ales că i-am arătat și tone de material despre mașini clasice, care-i plac la nebunie. Cum și-n doi înghesuiala pe net e aproape de nesuportat, cifra trei a impus fără drept de apel achiziționarea calculatorului nr. 2 al familiei. Nimeni n-a comentat nimic, acordul a fost unanim.

Evident că achiziția e în sarcina mea. Și dacă acum mulți ani m-am dus la primul magazin de profil și-am luat primul calculator care se încadra in buget, de data asta fac o prospecție documentată a pieței. Fără să ies din casă, de pe scaunul meu din fața biroului, tot cu ajutorul prietenului Google, care era cât pe ce să se căsătorească cu Aneta, în State.

Vreau să-l fac din componente ca să fie exact ce am nevoie. Mă documentez pe site-uri de profil, mă hotărăsc asupra componentelor, după care încep să caut cel mai bun preț la magazinele on-line. Pe unele le găsesc aproape de casă și mă duc chiar eu să le iau. De la magazinul MediaDOT.ro îmi aleg din oferta de hard disk-uri unul de doi terrabytes ca să nu am neliniști în legătură cu spaţiul de stocare.

logo_mediadot_patrat_mic2

Tot de acolo îmi iau și un procesor Intel, mai cu mușchi, ca să pot să mă bucur și de ultimele apariţii în materie de jocuri. Îmi mai iau și-un router wireless, ca să mă înscriu în îndelungata tradiţie a poporului nostru când e vorba de tehnologiile fără fir. Ce, nu știaţi că avem tradiţie când e vorba de wireless? E demonstrat știinţific:

Arheologii englezi sapă vreo 10 metri şi găsesc fire de cupru. Trag concluzia:
– Anglo-saxonii comunicau prin telefon încă de acum 500 de ani. Sapa şi nemţii la ei şi găsesc nişte firişoare de sticlă, la vreo 50 de m adâncime. Trag concluzia:
– Germanicii comunicau prin fibră de sticlă încă de acum 1000 de ani.
Sapă şi românii. Nu găsesc nimic nici la 10 m, nici la 100 m, nici la 1000 m, nici la 10,000 m… Trag concluzia:
– Dacii au comunicat wireless dintotdeauna.

Găsesc alte componente la magazine din țară, dar nu-i nici un fel de problemă, că asigură transportul oriunde. Fac comanda și-n două zile am toate componentele acasă.

Intru pe un site cu tutoriale pentru ansamblare și, cu câteva picături de timp și-un pic mai multă sudoare, calculatorul meu e gata. Ăla vechi rămâne pentru babaci, normal, pentru că la ce au ei nevoie, e mai mult decât suficient.

Excelentă treaba asta cu cumpărăturile on-line! Și-a fost un moment în care m-am rugat fierbinte pentru cel care le-a inventat, că tare bine mi-au prins.

Ai mei erau plecați în concediu și pe mine m-au apucat cascadoriile cu bicicleta.

Căzătură, entorsă, ghips pentru zece zile.

Am avut noroc că nu m-a văzut nimeni când am urcat în casă și nici nu intenționam să afle careva. Cine sărea oare, prin casă, ca un popândău într-un picior? Şi ia să văd dacă ghicește cineva personajul care a sunat la firmele care gătesc mâncarea pentru două-trei zile și ți-o aduc acasă?

Operațiunea s-a încheiat cu maxim succes și părinții mei n-au aflat nimic nici până acum.

Că tot vorbim de părinți…într-o zi mă trezesc cu vecinul Florică la ușă. Avea nevoie de un ciocan dar, după ce i l-am dat, parcă nu se dădea plecat.

-Mi-e nu știu cum să-ți zic… îl știi pe fiu-miu, nu?… Ne-am certat acu’ ceva vreme ca chiorii… el voia să se căsătorească și noi nu am vrut să-l lăsăm, nu ne plăcea fata că nu era de familie bună… A plecat furios și… de atunci nu mai știu nimic despre el… Acum imi pare rău, că numa’ pe el îl am… da’ nu știu unde să dau de el. Și mi-a zis cineva că l-ar fi văzut într-un fel de sectă, un fel de MISA, da’ pe internet… Feiscuc, cam așa ceva. Și cum știu că tu te pricepi la calculatoare, am zis că poate poți să ma ajuți cumva…

Și sigur că am putut, mai ales că m-am prins și despre ce sectă e vorba.

Facebook. Rețeaua de socializare cu milioane peste milioane de utilizatori, rețeaua care te ține la curent cu tot ce mișcă prietenii tăi. Atâta timp cât postează ce fac, bineînțeles. În ziua de azi, dacă n-ai cont pe Facebook, nu exiști.

Și bineînțeles că și eu sunt sectant pentru că am și eu cont. Și băiatul vecinului e în lista mea de prieteni. Așa că am intrat și i-am arătat ultimele poze postate de el în care e (bănuiesc) cu soția și cu un bebe mic. Probabil nepotul vecinului Florică, care se uită la ecran cu lacrimi în ochi și mă roagă să le scriu din partea lui un mesaj din care să reiasă că-i pare foarte rău că s-au certat.

Așa că scriu mesajul și peste două zile aud plânset de copil mic pe casa scării.

*

Dar să revin la oile mele, totuși.

În ultima vreme am observat că au început să mă chinuie talentele. Fotografia îmi plăcea de mai demult, dar n-aveam un aparat cât de cât bun cu care să mă desfășor. De când am primit un DSLR cadou, îl iau cu mine oriunde merg și-au început să apară și fotografiile bune. Sau cel puțin așa mi se pare mie dar întotdeauna e bine să ai și o a doua opinie. Așa că mi-am făcut cont pe un site dedicat fotografiei și am acolo spațiu pentru expoziția mea permanentă de fotografie. Virtuală, dar permanentă. Și lumea vine, se uită și comentează,  îmi spune ce e bine și ce e mai puțin bine. Și eu cresc.

Pe de altă parte, m-am apucat întâmplător și de scris. Un text, două, trei și-am descoperit că-mi place. Și place și altora. Și așa am ajuns să-mi fac un blog ca să fac treaba asta mai susținut și mai organizat. Ba chiar m-am înscris cu blogul într-un concurs și timp de două luni de zile trebuie să scriu trei texte pe săptămână. E extrem de solicitant dar e și o provocare interesantă în același timp, mai ales dacă iau în considerare diversitatea temelor propuse. Și oare unde credeți că-mi caut eu informațiile pentru aceste articole?

Fără internet, probabil că m-ar fi citit părinții mei și doi-trei prieteni dar publicând pe blog, pot să mă lectureze cititori din toată lumea. Evident, dacă am ceva interesant de spus.

Dacă cumva o să mă încerce și alte pasiuni, o să găsesc cu siguranță pe internet pe altcineva cu care să împart interesul comun.

Nu e zi în care internetul să nu fie prezent în viața mea. Chiar dacă intru doar un pic pe Facebook să văd ce-au mai făcut prietenii sau să mă relaxez cu jocuri online.

Deși aș spune că, mai nou, internetul a devenit mai mult decât relaxare și distracție. Îmi este sursă de inspirație și curier al proiectului grafic pe care îl fac pentru un amic din Polonia. Că tot veni vorba, azi trimite la tipar grafica pentru cel mai recent boardgame pe care l-a creat și eu trebuie să-i dau ultimele simboluri de care are nevoie. Noroc că mai am puțin de lucru și, pe de altă parte, am și mare nevoie de banii de la el.

Deschid calculatorul pus pe fapte mari.

Șoc și groază! Nu mai am net! Fir-ar să fie, dintre toate zilele când putea să pice, tocmai azi și-a gasit??? Dacă nu-și revine, am încurcat-o: fără net, nu pot să termin proiectul și nici nu pot să-l trimit. Aşa că adio bani! Și amicul o să se facă foc și pară!

Sper să fie o problemă de moment, totuși! Dar dacă nu e? Cum ar fi viața fără net?

Ar însemna să iau la picior toate bibliotecile pentru documentare și inspirație. Dacă nimeresc și-o zi ”norocoasă” se prea poate ca materialele de care aș avea nevoie să fi fost date. Sau să fie într-o altă limbă, așadar inutile fără „google translate”. În plus o să mă și îmbogăţesc cu câteva kile de praf.

Fără YouTube n-ar fi altceva mai interesant de urmărit decât televizorul și-ar însemna să-mi fac programul în funcție de ce grilă de programe au televiziunile.

Aș fi „conectat” doar cu câțiva prieteni, cei apropiați geografic de mine dar nu neapărat și cei mai apropiați sufletește.

Distanțele și granițele și-ar reintra în drepturi și majoritatea planetei ar deveni din nou inaccesibilă.

Pentru cumpărături chiar ar trebui să merg la magazine. Gata cu comenzile on-line de acasă.

Fără internet banking, direct la coadă la ghișeul băncii.

Şi dacă tot a venit vorba de cozi, ce-o să-mi placă kilometrul de coadă de la „Taxe și impozite”. Așa bine stau lucrurile la noi în ţară, încât chiar și atunci când trebuie să dai bani stai la coadă…

GROAZNIC!

Dar net-ul revine ca prin magie și-mi revin și eu din cugetările sumbre. Mă bucur de asta mai ceva ca un deţinut care și-a câștigat libertatea!

*

Pe mulți i-am auzit: „înainte era mai bine”! Și pentru ei se prea poate să fi fost, nu-i contrazic. Dar pentru mine „înainte”, perioada în care nu exista internetul reprezintă o eră neagră și  lentă, când erai nevoit să „cheltuiești” o grămadă de timp pentru lucruri pe care azi poţi să le faci într-o clipită, din scaunul de acasă.

Așa că eu votez oricând și mereu hotărât pentru „după”!

*

Fără internet, acest text nu ar fi putut participa la concursul Superblog2014.

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Votat: „DUPĂ”!&8221;

  1. Poate al nu stiu catelea comentariu e cu noroc, cred ca site-ul tau e bantuit, sau calculatorul meu :)). Eu am devenit cam dependenta de calculator si internet, nu ma vad fara ele. O sa intru si eu pe site,chiar caut un laptop si un router, sa ma uit sa vad ce preturi au. Fain bancul cu wireless-ul!!!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s