Pe viaţă și pe moarte!

Sunt  dărâmat.

Am tras foarte tare în ultima perioadă să câștig bonusul pentru cele mai multe contracte încheiate într-un an.

Și… degeaba! Toate telefoanele, toate orele lucrate peste program, toate nopțile cu doar câteva ore de somn…fără niciun alt rezultat în afara epuizării! Măcar dacă nu mă agitam atât…

Azi, în ultima zi din august se închide anul fiscal și eu am consumat o grămadă de efort și resurse pentru nimic. Maxim de frustrant!

Bonusul ăla trebuia să fie al meu! Eu am adus clienții respectivi în firmă și reînnoirea contractelor trebuia să se contorizeze la mine. Dar am avut nevoie de trei zile libere să merg cu tata pe la doctori, prin spitale și am uitat telefonul acasă o singură zi.

Și cine prinde contractele? Felicia!

Din toată lumea care lucrează în firmă, fix la ea au ajuns, singura care mă putea concura pentru bonus. Și uite așa s-au dus banii de care aveam nevoie ca de aer, mai ales acum, cu cheltuielile pentru spitalizarea lui tata.

Enervantă e Felicia asta și așa a fost de la început, de când ne-am angajat împreună. N-a durat mult ca să ne dăm seama că suntem printre cei mai buni, că între noi doi e competiția pe viață și pe moarte.

Din al doilea an, am început să ne „batem” pentru premiul pe care-l dă firma celui mai tare angajat. Eu l-am câștigat în doi ani până acum. La fel și ea. De fapt la ea pot deja să spun de trei ori, pentru că anul ăsta mi l-a suflat la mustață.

Mă uit încruntat la biroul ei și o văd cum  tastează ceva concentrată. Îmi mut privirea și-mi schimb direcția gândurilor.

De azi se mai relaxează treaba pe la serviciu și, mai mult decât atât, mâine mergem toată gașca în team building la Straja! Uraaa!!!

O să apuc și eu în sfârșit să dorm ca lumea, o să-mi oxigenez plămânii cu aer ozonat, de munte, o să mă plimb prin păduri seculare și-o să-mi las privirea să rătăcească prin peisaje de poveste. Abia aștept! Chiar dacă o să vină și Felicia…

*

La Straja, Vila Alpin e cea care ne primește cu braţele… ăăă, porțile deschise.

Are coroniță de trei stele și condițiile sunt pe măsură. Adică ireproșabile.

vila-alpin-straja

După ce ne lăsăm bagajele în cameră, ne întâlnim în sala de conferințe ca să fim luminaţi în legătură cu weekendul care ne așteaptă.

Pentru că suntem treizeci de persoane aflu că mâine vom fi împărțiți in două echipe și vom trece prin mai multe probe în parcul de aventură Straja. Şi pentru că tot suntem în team building la munte, în ziua de după competiţie o să facem un pic de rafting și o să ne dăm niţel pe tiroliană, așa, de relaxare.

Sună splendid! E o ieșire cât se poate de binevenită din rutina aventurilor „cu fundul pe scaunul de birou”.

După ce-am aflat programul și-am scăpat de coșmarul incertudinii, e momentul să adunăm resurse pentru ziua de mâine. Așa că toţi o zbughim ca din pușcă spre restaurantul vilei unde găsim, așteptându-ne, o seară tradiţională românească, cu mâncare pe alese și chiar cu o formaţie de muzică populară.

Cum sunt convins că mâine o să fie o zi grea, mă hotărăsc la un ciolan cu varză călită. Ştiu care sunt porţiile prin zonă, așa că nu mă arunc la mai multe. Se dovedește că sunt inspirat. Când vine chelnerul cu farfuria, abia poate să gestioneze intrarea pe ușile batante: ciolanul e uriaș! Și instalat cu mândrie pe un munte de varză rumenită! Reușesc cu greu să dovedesc puţin mai mult de un sfert din el. Oricâtă energie ar consuma ziua următoare, dacă mai bag în mine o îmbucătură, o să explodez. Dar e atât de bun încât… mai iau, totuși, una! Şi, minune! Supravieţuiesc! Dar nu mai am curaj să-mi forţez norocul!

După ce mai glumim, mai râdem, mai povestim și chiar dansăm niţel, ne retragem, aproape de miezul nopţii, spre vastele noastre camere. Şi somnul are rolul lui, esenţial fără doar și poate, în pregătirea pentru confruntările de mâine!

Parcă suntem în tabără la Straja, ca pe vremea liceului.

*

A doua zi, toată lumea e în echipament de scandal: treninguri de bumbac sau supraelastice și încălţări sport.

Organizatorul „ostilităţilor” ne povestește cum stă treaba, mai în amănunt. Se va acorda un punctaj atât pe echipe, cât și individual. La final, echipa cu cele mai multe puncte va fi desemnată câștigătoare, la fel ca și primele trei locuri din clasamentul individual. Premiile puse în joc nu-ţi permit, evident, să-ţi iei după aia un Rolls-Royce. Sunt doar așa, cât să existe o miză.

Ei și-acum cine credeţi că  e în fruntea celor două echipe?

Exact! Primele două rezultate din firmă: eu și cu Felicia!

Şi aici suntem care pe care? Nici aici nu scap de ea???

Dar nu-i nimic: ea a câștigat bonusul? Ei bine, eu o să câștig team building-ul, pentru compensaţie! O să-i arăt eu cine-i cel mai tare din parcare… din parcul de la Straja, adică!

Membrii echipelor sunt trecuţi pe bileţele și șefii de trib (eu și cu Felicia, după cum spuneam) le extragem pe rând dintr-o șapcă transformată, ad-hoc, în urnă.

Soarta nu ţine în mod special cu niciunul dintre noi doi și împarte oamenii aproape echitabil: eu primesc opt fete și șase băieţi iar Felicia combate cu cinci fete și nouă băieţi.

Situaţia ar putea părea dezechilibrată dar Ionică, Radu și cu Gică, din echipa ei, sunt în… formă! Ce, rotundul nu e o formă?! Cred că printre cele mai solicitante exerciţii fizice pe care le-au făcut în ultima vreme se numără: apăsatul pe butonul de la lift și ridicatul de pe scaun la sfârșitul programului. Ceilalţi bărbaţi de la ea din echipă sunt… nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cu excepţia lui Doru, care s-a născut atlet și poate trece de orice probă fizică, chiar și legat la ochi. Mai are și două gagici care, atunci când nu sunt la muncă, sunt la sală. Maria și cu Anca mănâncă efort pe pâine, ori de câte ori au ocazia. Sunt periculoase. Şi Felicia e la fel.

La mine în echipă Dana, Alexandra și Sofia merg din când în când la aerobic și Pilates, iar dintre bărbaţi Vlad și Petru mai trag la un fier, mai aleargă o bandă. Şi nici cu mine nu mi-e rușine: mai mișc și eu câte un exerciţiu pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale, pentru că nu se poate o minte sănătoasă fără un corp sănătos. Cu toate că am fost cam delăsător în ultima vreme, nu-s așa grav ieșit din formă.

După cum spuneam, destul de echilibrată situaţia.

Așadar, să înceapă ostilităţile!

*

Ajungem cu toţii la locul primei probe.

În pământ sunt înfipţi la intervale neregulate mai mulţi ţăruși, pe două șiruri. Îmi ajung cam până la nivelul genunchiului și în partea de sus sunt legaţi între ei cu sârmă în așa fel încât între ţăruși se formează diferite figuri geometrice: triunghiuri, trapeze, pătrate. Treaba noastră e să parcurgem traseul de vreo zece metri lungime fără să atingem niciuna dintre sârme. Dacă unul dintre noi atinge vreuna, trebuie să ia traseul de la capăt.

Ce mare șmecherie? Pur și simplu pășești peste sârme și asta e. Numai că trebuie să faci asta… legat la ochi, în timp ce un coechipier te direcţionează. Parcă nu mai e atât de simplu, nu?

Dar distracţia e garantată!

-Ăăă… dreapta! Prea mult! Înapoi! Încă un pic… atât! Un pas înainte… Staaaa….aoleu… Fir-ar! O luăm de la capăt…

-Jumătate de pas înainte! Asta e! Ridică piciorul stâng sus și pășește! Bravo! Foarte bine! Treci acum și cu dreptul! Ușor, că te dezechilibrezi! Mai su… Nuuuuu se poate!!! Iar de la capăt!?

Până la urmă am învăţat cu toţii comenzile corecte din greșelile celorlalţi: nouăzeci/patruzeci și cinci de grade stânga/ dreapta; un pas, jumătate de pas, un sfert de pas înainte/stânga/ dreapta; piciorul sus, mai sus! Atâta poţi?! Şi mai sus!

Chiar și așa, având setul de comenzi clarificat, au avut loc o grămadă de reluări din motive de dezechilibrare, de neconcordanţă între comenzi și execuţie, de încurcături între stânga și dreapta. Da! Chiar și la vârste care flirtează cu maturitatea sunt destui care nu știu care-i stânga și care-i dreapta. De multe ori s-a întâmplat: „Dreapta! Aaaaa… cealaltă dreaptă!”… în special  la fete.

Când mi-a venit și mie rândul, am fost legat la ochi și am văzut cât de sucită-i proba. Dintr-odată nouăzeci la sută din informaţia senzorială a dispărut. Adică toată informaţia vizuală. Şi trebuie să mă bazez pe celelalte simţuri, în cazul ăsta doar pe auz (mirosul, pipăitul și gustul n-au cum să mă ajute acum, evident) pentru orientarea în spaţiu. Ceea ce e mult mai greu decât pare.

Ia încercaţi să staţi într-un picior, cu ochii închiși! Serios! Stând în picioare, ridicaţi-vă un picior și închideţi ochii. Și propuneţi-vă să staţi așa cel puţin un minut. O să aveţi o surpriză.

Şi pe lângă asta, trebuie să ai încredere totală în colegul care te ghidează.

Eu l-am ales pe Vlad să mă conducă pentru că am dubii mari în abilităţile de orientare în spaţiu ale femeilor. Parcarea aiuristică a multora dintre ele e doar unul dintre exemple. E adevărat că asta se datorează faptului că, deși suntem egali, suntem totuși diferiți. Am funcţionat impecabil împreună cu Vlad, atât de bine încât am reușit să scot cel mai bun timp la parcurgerea traseului. Felicia s-a clasat a doua ca timp, dar echipa ei a fost mai bună decât a mea, per total.

Foarte haioasă experienţa și cu o utilitate evidentă pentru team building.

 *

A doua probă s-a dovedit a fi tot așa de provocatoare. În miniechipe de câte trei, trebuie să plimbăm o minge pe o distanţă de vreo nouă metri. Numai că trebuie s-o direcţionăm cu trei bucăţi de ţeavă, tăiate în jumătate, pe lungime, fiecare manipulată de câte un membru al echipei. În punctul de plecare începem cu mingea cât se poate de sus. Cele trei ţevi sunt puse una în continuarea celeilalte pentru a forma un fel de jgheab lung și, după ce a trecut mingea de prima ţeavă, purtătorul ei trebuie să se ducă după ceilalţi doi ca să continue traseul. Şi tot așa, până la căpătul celor nouă metri, când mingea trebuie depusă cât se poate de lin pe sol. Bucăţile de ţeavă au fiecare cam un metru lungime, așa că fiecare „ţevar” trebuie să „poarte” mingea de trei ori până capătul cursei. Diametrul ţevilor e mai mic decât diametrul mingii, așa că e foarte ușor ca ea să cadă de pe traseu. În momentul în care mingea cade, se reia totul drumul de la capăt.

Pare destul de simplu, dar nu e. Mingea nu trebuie să se oprească niciodată. Trebuie să fii atent la unghiul ţevilor, ca mingea  să nu prindă o viteză foarte mare. Altfel, cel care trebuie să continue traseul nu va avea timp să se poziţioneze. Dacă ţeava e mișcată aiurea, mingea sare de pe jgheab. Așa că trebuie o coordonare foarte precisă a „ţevarilor” între ei pentru îndeplinirea sarcinii.

Distractivă și proba asta. De la săriturile mingii grație ţevilor fixate aiurea și până la căzăturile datorate grabei excesive.

M-am încurcat și eu când mi-a venit rândul, dar n-a existat cineva care să o facă fără greșeală. Nici măcar Doru, din echipa Feliciei. Ne-am încurcat noi, s-au încurcat și ei, chiar mai tare. Așa de tare, că la proba asta echipa mea și-a adjudecat victoria. Ușor amară victoria asta pentru mine din cauza Feliciei, care m-a luat la clasamentul individual. Dar voi recupera eu la următoarele probe, fără doar și poate!

*

A treia probă se numește „Podul încrederii”. Şi pe bună dreptate!

La o înălţime de doi-trei metri de la sol, de trunchiul unui copac sunt legate la un capăt două frânghii. Capetele libere ale frânghiilor sunt legate de doi copaci diferiţi, la vreo patru-cinci metri distanţă de primul, în așa fel încât între ele se formează un unghi pe orizontală. Pe măsură ce te depărtezi de copacul comun, distanţa dintre frânghii crește.

Proba presupune deplasarea a două persoane care pornesc de la copacul comun, sprijinindu-se una pe cealaltă, fiecare pe câte o frânghie. Cu cât sunt mai aproape de copacii-destinaţie, cu atât distanţa dintre frânghii crește și mișcarea sincronizată a celor două persoane devine mai dificilă.

Desigur, e posibil să cazi. Dar nu e niciun pericol real, pentru că fiecare e susținut de o coardă de siguranţă. Dacă reușești să cazi, treci doar prin niște momente de bălăngăneală graţioasă. Și, cum ne-am obișnuit deja, dacă cineva cade pe parcurs, perechea o ia de la capăt.

Straja 1

În mod normal, ne spune instructorul care se ocupă de noi, proba se parcurge cu câte două persoane din aceeași echipă. Dar a primit ordin de la împărăţie ca, de data asta, să se facă cu câte un membru din fiecare echipă, pentru că, citează el „Când e angajat cineva din afară, trebuie să poţi lucra cu el, indiferent din ce tabără făcea parte înainte”.

Dacă așa zice împărăţia, ne supunem. Punctajul se va face doar la individual iar cine provoacă o cădere va fi penalizat suplimentar. Alegerea se face prin tragere la sorţi. Fetele trag mai întâi din șapcă, Felicia prima, pentru că are punctajul cel mai mare dintre ele.

Oare pe cine trage?

Fir-ar mama ei de treabă! Cine m-a pus să mă întreb? Pe mine m-a tras! Cum naiba de s-a întâmplat așa???

Dar n-am ce să fac. Dacă soarta așa a decis, mă resemnez. Şi, pe de altă parte, poate se ivește vreo ocazie să…ceva! Văd eu…

Urc pe platformă și la fel face și Felicia. Îmi prind coarda de siguranţă și o aștept. Dar ea nu se desprinde de trunchiul copacului. Mă uit la ea. E galbenă la faţă și tremură ușor.

-Ai păţit ceva? întreb cumva îngrijorat.

-N…nu. Abia reușește să îngaime printre dinţii încleștaţi.

-Felicia, ce-i cu tine?!

-N…nimic.

-Lasă prostiile. Clar e ceva în neregulă cu tine…

-Mmm…mi-e frică de înălţimi! zice, așa ușor că abia o aud.

Sunt năucit! Felicia de Fier, cea mai tare ca stânca, are o slăbiciune? N-aș fi zis nici într-o mie de ani. Pe de altă parte, e adevărat că nici nu m-a interesat. Tot timpul ea a fost cea care mi-a pus în pericol bonusul și altceva n-am vrut să știu despre ea. Şi-acum aflu că-i e frică de înălţimi… Pam-pam! Ei bine, asta ar putea fi un avantaj perfect pentru mine. Nu era vorba că cine provoacă o cădere urmează să fie depunctat? Şi cât de depunctată o să fie draga de Felicia dacă nici măcar nu intră pe traseu? Hmmm, interesantă situaţie!

Opresc brusc șirul gândurilor! Nu-s niște gânduri care să-mi facă cinste, nu mă recunosc în ele. O victorie obţinută în halul ăsta nu-mi aduce nicio satisfacţie. Pentru că mai întâi sunt om și abia după aia corporatist.

-Felicia, uită-te la mine!

Tremurând ușor în continuare, se uită. Are niște ochi hipnotici, verzi cu vinișoare aurii. Buzele pline și roșii fac un contrast foarte interesant cu paloarea feţei iar părul castaniu se înroșește subtil acolo unde-l atinge soarele. N-am observat cât de atrăgătoare e, până acum.

-Felicia, trebuie să faci abstracţie că suntem sus. O să pornim pe frânghiile alea și tu o să te uiţi tot timpul în ochii mei. Sau la fruntea mea. Nu contează unde, atâta timp cât nu te uiţi în jos. Ne-am înţeles?

Dă ușor din cap.

-Acum hai să-ţi leg cablul de siguranţă.

După ce închei operaţiunea, se mai liniștește. Tremură ușor în continuare, dar vine totuși la marginea platformei.

-Nu uita: tot timpul privirea la mine, da? Şi să faci cum zic eu, da?

Dă aprobator din cap. Îmi pun mâinile pe umerii ei și ea și-i pune pe ai mei. Începem ușor să ne deplasăm. Ea nu-și mișcă privirea niciun milimetru de pe faţa mea. Ne mișcăm când zic eu și văd că ne potrivim perfect la mișcări. Ea e un pic mai mică decât mine, dar nu cu mult. Pe măsură ce crește distanţa dintre frânghii, trebuie să ne sprijinim tot mai mult unul de celălalt și… îmi dau seama că miroase foarte bine. A parfum dar și a… altceva. Nu-mi dau seama când trece timpul, dar ajungem destul de repede la căpăt.

Feliciei nu-i vine să creadă și clatină din cap după ce se uită de câteva ori la distanţa pe care am parcurs-o noi la câtiva metri buni distanţă de sol.

-N-am crezut că o să fiu în stare vreodată să fac așa ceva. Îţi mulţumesc tare mult, spune uimită de ea însăși. Îmi întinde mâna pe care o strâng ușor, neputând să-mi desprind privirea  din ochii ei hipnotici. Coborâm și ea se duce să vorbească cu instructorul. Probabil vrea să știe ce timp am făcut.

Până la urmă se dovedește că eu cu Felicia  suntem una dintre cele cinci perechi care au reușit să parcurgă „Podul” fără nicio deraiere. E o performanţă remarcabilă pentru cineva care tremura ca varga și care, probabil, s-a ferit de înălţimi toată viaţa. Ușor-ușor, Felicia începe să se contureze în altă lumină. Avem al treilea timp la proba asta, dar amândoi ne menţinem în frunte la clasamentul individual.

 *

A patra probă e „Proba portocalei”.

Şi nu, nu e concurs de desfăcut portocale și nici nu se fac oranjade la minut, cum insinuează unii dintre colegii mei, mai răutăcioși. Nici nu aruncăm cu ele la țintă.

E tot cu pereche din echipa adversă. Unul dintre concurenți ţine portocala între bărbie și claviculă iar celălalt trebuie să o ia folosind exact aceleași „instrumente”. Fără mâini, fără picioare, ajutor de la colegi sau sunat un prieten. Doar bărbie, gât, claviculă. Simplu, nu? Așa pare până treci la execuţia efectivă.

Distracţia e maximă pe margine, pentru că pare un ritual ciudat de curtare între două păsări cam stângace. Una vrea să dea, cealaltă vrea să ia. Numai că nu prea reușesc. Şi cade portocala și cade… parcă abia a învăţat despre gravitaţie, nu-i vine să creadă că există și verifică la cea mai mică ocazie.

Exercițiul ăsta e cu limită de timp, ca să mai avem vreme și de altceva. Dacă cineva reușește să ia portocala în timp util, se înregistrează timpul și se inversează locurile. Toată lumea merită șanse egale, nu-i așa?

Proba devine și mai interesantă când e o diferenţă consistentă între înălţimea celor doi. Cum e, de exemplu, între Doru și Lucia. Diferenţa dintre ei e de vreo douăzeci de centimetri și e deliciul de pe lume să te uiţi la Lucia cum vrea să-și depășească ”condiţia” și la Doru care încearcă să-și aducă aminte de un stadiu anterior de dezvoltare.

Dacă credeaţi cumva că și la proba asta sorţii mi-au desemnat-o pe Felicia drept parteneră, ei bine… aveţi dreptate! Eu cred că e o conspiraţie în derulare, pentru că altfel nu-mi explic!

E o diferenţă de înălţime între noi, dar nu e așa de mare. Şi lucrurile merg incredibil de bine. Corpurile noastre se mișcă de parcă s-ar cunoaște unul pe altul și terminăm amândoi proba în timp record. Fiind mai înalt, puteam să fiu un pic ticălos și să-i pun beţe în roate Feliciei fără să fie deloc evident, dar deja am renunţat la direcţia asta de acţiune. Dacă e mai bună, merită cu siguranţă să câștige. Plus că o privesc deja cu alţi ochi în lumina ultimelor evenimente.

Reușesc să-mi adjudec proba fiind cu o secundă mai bun decât Felicia la „culesul” portocalei.

*

Ultima probă notată din competiţie e o probă surpriză care are loc seara.

Ne mutăm dintre copaci în… sala de conferinţe a pensiunii. E proba „Activity”. A fost inclusă în program pentru că nu toată lumea e rudă cu Tarzan și e posibil ca mulţi să exceleze în alte direcţii. „Activity” îţi poate pune în valoare latura artistico-creativă… dacă o ai. Chiar dacă n-o ai, ești într-un grav pericol să te distrezi intens.

activity

„Activity” e un joc de societate (board game) cu o tablă de joc, având desenat un „drum” împărţit în mai multe zone: A, B, C, D, E, F. Fiecare zonă are mai multe spaţii și e asociată cu o anumită probă. De exemplu, zonele A și D sunt pentru vorbit, zonele B și E sunt pentru desenat iar C și F sunt pentru mimă.

Jocul conține și un pachet de cărţi iar pe fiecare carte e trecut un cuvânt sau o expresie în dreptul fiecăreia dintre cele șase litere, precum și un anumit număr de puncte.

Să spunem că e rândul tău și pionul echipei e în zona C, de mimă, pe tabla de joc. Tragi o carte și te uiţi la cuvântul sau expresia din dreptul literei C. Acolo scrie… „plenitudine”, să zicem, și-ţi dă patru puncte. Doar tu știi cuvântul și trebuie să mimezi în așa fel încât echipa ta să-l ghicească. Dacă cineva ghicește în timpul alocat de două minute, echipa ta înaintează cu numărul respectiv de puncte pe tabla de joc. Dacă nu, pionul echipei rămâne tot acolo și proba următoare va fi tot de mimă. Echipa care ajunge prima la capătul drumului câștigă jocul.

Același lucru se întâmplă și atunci când e vorba de celelalte zone, numai că trebuie să desenezi sau să vorbești, în așa fel încât echipa ta să se prindă despre ce cuvânt e vorba.

Evident că a fost un haos total, o gălăgie și-un râs de tremurau geamurile pensiunii.

Cum să nu fie așa când trebuie să desenezi „suav” sau „exaltare”; când trebuie să mimezi „centrifugă” sau „cefalopod”; când trebuie să vorbești despre „eclectic” sau „covârșitor”?

Mai toţi am descoperit că nu suntem în stare să desenăm mai bine ca un elev din clasa întâi și că, atunci când mimăm, semănăm cu niște dansatori de muzică abstract-contemporană pe care n-o mai înţelege nici măcar compozitorul. La vorbit am mai recuperat câte ceva din demnitatea pierdută.

După atâta râs, trebuia să ne mai și întristăm. Asta e proba la care trebuie să ne dăm note unul altuia. Şi-l tragi la sorţi pe cel pe care îl notezi iar nota e secretă.

Eu trag bileţelul și citesc numele. Incredibil! Trebuie să-i dau notă… Feliciei! Ce coincidenţă a coincidenţelor mai e și asta???

Mă gândesc la toate probele prin care am trecut și, fără să mă las distras de alte gânduri, îi dau nota maximă. Cu nota asta de la mine, probabil o să câștige. Asta este, o merită din plin!

După sesiunea de notare între noi, se contorizează rezultatele și se anunţă câștigătorii.

La echipe, victorioasă e echipa Feliciei care ne-a făcut la doar două puncte, la „Activity”. La individual, pe locul trei e Doru, pe locul doi e Felicia… poftim??? La ce notă i-am dat, după calculele mele trebuia să fie pe locul întâi… dar nu!

EU sunt pe locul unu! De unde și până unde…?

Până la urmă aflu că am luat și eu notă maximă la „Activity” (oare de la cine?), dar că hotărâtoare a fost intervenţia Feliciei pe lângă instructor la proba „Podul încrederii”, când l-a rugat să-i dea un punctaj mai mic decât al meu, pentru că, citez: „Fără el nu reușeam să trec de pod și nu luam nimic!”. Ce să zic? Drăguţ din partea ei! Şi, mai ales, neașteptat.

Se pare că Felicia e plină de surprize… plăcute!

*

După premiere și masa de seară iar se lasă cu glume, discuţii și dans. Nu știu cum fac, dar tot timpul mă surprind că privesc în direcţia Feliciei. Până la urmă chiar mă trezesc c-o invit la dans. Ea acceptă și realizez că ne mișcăm perfect împreună.

La un moment dat, îmi întinde un plic.

-Ce-i aici? întreb eu, surprins până la cer.

– E bonusul pentru care ai tras tot anul. E al tău și n-ar fi corect să ţi-l iau. Clienţii „decisivi” pentru acordarea bonusului au venit în firmă datorită ţie…

-Dar…

-Niciun „dar”, îmi pune ea mâna pe gură. Dacă erai ticălosul care credeam că ești, n-ai fi văzut nici măcar un firfiric. Dar aici, la Straja, mi-am dat seama cât de greșit te-am judecat!

*

Echipa noastră a fost sudată datorită SuperBlog 2014.

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Pe viaţă și pe moarte!&8221;

    • Da, da, tre’ sa recupereze timpul pierdut! Ce-i drept, am avut eu un presentiment legat de ei doi de la inceputul articolului, dar la partea cu bonusul nu ma asteptam! Ce dragut din partea ei 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s