Lumi paralele

Câteodată am momente în care mă consider un privilegiat al sorții atunci când vine vorba despre profesie.

Mulţi mi-au zis că le-ar plăcea să facă ceea ce fac eu, mai degrabă decât să stea cu fundul pe scaunul de la birou. Eu sunt de cele mai multe ori de acord cu ei dar bineînţeles că nu e totul numai lapte și miere cum pare din afară. Au fost și grămezi de momente în care am dat mult și mărunt din buze. Însă dacă e să trag linie, per total mă consider câștigat.

De mic mi-a plăcut să călătoresc, să merg prin lume să văd locuri, să cunosc oameni iar viaţa mi-a oferit posibilitatea să fac asta, în interes de serviciu.

Așa am făcut multe deplăsări de-a lungul anilor, atât în ţară cât și în străinătate. Fiecare dintre ele m-a îmbogăţit într-un fel sau altul, mi-a deschis și mi-a șlefuit mintea.

Iar unele dintre ele au lăsat urme adânci.

*

Suntem patru persoane în mașină: capul, ochii, mâinile și picioarele unei echipe de filmare. Adică Alina-redactorul, eu-cameramanul, Aurel-asistentul și Gică-șoferul.

Ne îndreptăm către periferia Babadagului unde sperăm să realizăm materialul pentru care am venit în zonă, despre oameni asistaţi social care trăiesc la limita sărăciei.

Nu durează mult până ajungem la locul de destinație, căci Babadagul nu e cine știe ce metropolă. Ne dăm jos din mașină și frigul de februarie mușcă cu poftă din noi, chiar înainte să atingem cu picioarele zăpada amestecată cu pământul drumului de ţară.

Drumul ne-a lăsat la baza unui mic deal acoperit cu o căciulă de zăpadă, a cărei ţesătura albă e amestecată pe ici, pe colo cu maroul îngheţat al pământului din locurile unde oamenii trec mai des. Pe deal sunt case construite alandala, unele lângă altele, fără vreun gard despărţitor, cu pereţii de pământ peticiţi pe alocuri cu zdrenţe de var alb sau albastru, de piatră-vânătă. Mulţi pereţi au spărturi la bază unde bate ploaia și-i atinge zăpada, iar puţini arată urme de reparaţii. Sub cușma de zăpadă se vede cartonul asfaltat sau plăcile ieftine de ciment ondulat cu care sunt acoperite casele.

Urcăm toţi patru delușorul, unul lângă altul, că nu știm ce ne așteaptă acolo  iar grupul conferă siguranţă întotdeauna. Nu facem trei pași și suntem înconjuraţi de o droaie de copii, mai mari sau mai mici, care fac o larmă pe mai multe voci.

-Nenea, dă și mie un leu!

-Tanti, mi-e foame!

-Îmi dai și mie un ban?

Aceleași cuvinte din mai multe guri. Cei care le vociferează sunt îmbrăcaţi în haine jerpelite de adunătură, rupte și murdare, cu câteva numere mai mari decât ar avea nevoie, la fel ca și încălţările. Şi nu toţi sunt la fel de norocoși. Unul dintre ei e în pantaloni scurţi și cu picioarele goale pe zăpadă. Eu tremur chiar și îmbrăcat gros dar el nu pare să simtă frigul deloc. Oare prin câte ierni o fi trecut fără încălţări, cu picioarele desculţe pe zăpadă, ca să ajungă la gradul ăsta de rezistenţă? Sunt năucit de realitatea că în ziua de azi, în România modernă, sunt locuri unde copiii nu au încălţări și haine care să-i apere de colţii ascuţiţi ai iernii.

Larma scoate din case două femei rome, cu fustele specifice, probabil mame ale unora dintre copii, foarte curioase să afle ce căutăm noi pe acolo. Le explicăm că vrem să filmăm, ce reportaj vrem să facem și ele ne spun că bărbaţii lor nu sunt acasă așa că nu vor să fie filmate. Ne trimit totuși la alte două case, unde cred ele că cineva ar putea să stea de vorbă cu noi.

_MG_5526

Mergem la una dintre case, cu copiii înaintea noastră, deschizând drumul.

_MG_5510

Casa are o singură încăpere cu o sobă într-o parte și cu tăvi pe plită. Pe pereţi se văd urmele degetelor care au netezit suprafaţa. Aproape toată podeaua e plină de pături, de bureţi, de plăpumi: o bucătărie-dormitor comun pentru o întreagă familie numeroasă.

Înăuntru e o femeie cu doi copii, un băiat mic în braţe, învelit într-o pătură și o fată mai măricică care ţine strâns în mână un biberon cu un lichid maro închis.

_MG_5505

Biberonul parcă se contrazice cu un șirag de mărgele de la gâtul fetiţei, care face pereche cu altul, aflat la gâtul mamei. Chiar și-n condiţiile aspre pe care le am în faţă, fetele sunt fete și vor să fie frumoase.

_MG_5511

Copiii nu sunt obișnuiţi cu străinii și se strâng lângă mama lor.

Carpeta cu „Răpirea din serai” de pe un perete parcă e ecoul unor vise spulberate pentru mamă și poate o speranţă pentru cea mică.

Alina îi spune ce-am vrea să facem. Femeia e de acord să fie filmată dar nu vrea să vorbească în faţa camerei.

Eu filmez toate detaliile triste ale traiului aflat la limita de subzistenţă și plecăm către cealaltă casă.

Din pragul unei uși, o fetiţă de câţiva anișori ne urmărește cu o privire ușor sălbatică. Mănâncă ceva. Părul îi e ciufulit, ciuntit din loc în loc de o foarfecă nepricepută. Stă cu picioarele murdare direct pe brâul de beton al casei, e goală până la mijloc, iar corpul îi e acoperit doar de o bluză subţire, de vară.

Stă chiar în ușa casei către care ne îndreptăm. Nu așteaptă să ajungem lângă ea, o zbughește înăuntru.

Nu durează mult și-n ușă apare un bărbat care se sprijină într-o cârjă. Şi el are un aer cam sălbatic, înrudit cu cel al fetiţei. În afară de femei, e singurul pe care l-am văzut până acum cu hainele pe măsura potrivită, chiar dacă aproape la fel de murdare și soioase ca ale copiilor. Nu știu de ce șapca de pe cap mă duce cu gândul la un activist de partid de pe vremea răposatului.

Alina își desfășoară magia și-l convinge să ne spună câteva vorbe în faţa camerei.

Camera are podeaua plină de pături și plăpumi, la fel ca în cealaltă casă. În locurile unde nu e acoperită, se vede că e tot de lut, ca și pereţii, și plină de denivelări. Într-un colţ e o sobă metalică micuţă iar în partea inferioară a pereţilor, din cauza corpurilor care s-au sprijinit acolo, se pot vedea, pe lângă murdărie, toate culorile în care a fost văruită camera de-a lungul timpului.

Înăuntru e mai bine decât afară, dar asta nu înseamnă că e cald. Când dau cu ochii de geam înţeleg și de ce. Într-o parte sunt două bucăţi de sticlă puse imperfect una peste alta iar în cealaltă parte e acoperit cu o folie de plastic, pe care frigul nici n-o bagă în seamă și intră fără opreliști.

_MG_5495

Bărbatul se așază greu lângă patru copii sprijiniţi de perete și-l ia în braţe pe al cincilea, cel mai mic dintre ei.

_MG_5481

Toţi copiii se uită la noi cu ochi mari, inundaţi de curiozitate. În afară de cel mare și mai negricios, toţi sunt fraţi și e evident atât după trăsăturile comune cât și după faptul că sunt toţi mai mult dezbrăcaţi.

_MG_5455

Şi nu sunt dezbrăcaţi doar acum, că sunt în casă. Jegul adunat în straturi pe picioare stă mărturie că lipsa hainelor și a încălţărilor e o stare care durează de multă vreme.

_MG_5486

Doar cel mic, din braţele tatălui, e cât de cât mai înfofolit.

În ciuda jegului și a murdăriei, sunt copii frumoși. Sclipiri de inocenţă le joacă în ochii plini de uimire care sunt mai tot timpul pe noi, intrușii.

_MG_5474

_MG_5451

Bărbatul ne povestește că se numește Gemal și că e de origine tătară, fapt care explică trăsăturile ușor orientale și tenul deschis al membrilor familiei. N-a trăit dintotdeauna așa cum îl vedem. A avut o viaţă normală, până când, la muncă, i-au căzut niște paleţi pe picior și i l-au făcut praf.

Atunci stătea cu soţia în casa rămasă de la părinţi, în centrul Babadagului, dar au fost nevoiţi s-o vândă, ca să facă rost de bani pentru a-și salva piciorul. Operaţia a reușit, dar doctorii i-au spus că piciorul n-o să mai fie niciodată așa cum a fost înainte. Asta a văzut și el, mai târziu.

Cu problema de la picior nu l-a mai angajat nimeni, iar banii pe care-i câștiga soţia lucrând ba ici, ba colo, erau prea puţini. Cu banii rămași a trebuit să-și cumpere medicamente, să plătească chirie și a rămas repede fără ei. Până la urmă au fost nevoiţi să plece din chirie și-au nimerit aici, unde l-am găsit noi.

Casa au ridicat-o cu ajutorul vecinilor, din lemne și lut făcut chiar de ei. E foarte bun material lutul, ne zice, pentru că atunci când trebuie s-o repari, te costă doar munca.

Azi e una dintre puţinele zile în care soţia a găsit ceva de muncă și de aceea nu-i acasă. El mai merge pe la groapa de gunoi să mai adune ce poate, dar e greu cu piciorul lui.

Altfel trăiesc din ajutorul social foarte mic, dar mai ales din alocaţiile copiilor. Cum face mai toată lumea din jur, că doar de aia sunt așa mulţi copii prin zonă. Numai că atunci când vin banii, nu durează mult, oricât i-ar întinde. Cumpără mâncare care le ajunge doar o săptămână și… atât. De altceva, haine sau încălţări nici nu se pune problema. După ce trece săptămâna, fiecare mănâncă ce apucă. Pe ăla micu de multe ori l-a ţinut cu apă îndulcită cu zahăr, sau, atunci când face rost de buruieni, cu ceai. Asta doar așa, cât să nu aibă stomacul gol.

Chiar și așa, oricât de puţini, banii de la stat sunt mai buni decât nimic. Şi cum are sângele bun, o să mai facă marfă, la fel de bună, ca și până acum.

Alina a prins ideea din zbor.

-Marfă? întreabă ea ușor nedumerită.

-Păi da, vine răspunsul. Ştiu că sunt o grămadă de familii care își doresc copii și nu pot să-i facă. Să vină la mine, că le dau eu. Marfă de cea mai bună calitate, după cum se vede. Frumoși și sănătoși, că am mare grijă de ei. Nu știţi pe cineva care ar vrea?

În momentul ăla parcă m-a lovit trenul.

Toată mila care se adunase în mine strat după strat s-a transformat instantaneu în furie pură. Dacă n-aș fi avut ceva ani de televiziune în spate și alte câteva subiecte asemănătoare la activ, aș fi făcut, probabil, ceva de care mi-ar fi părut rău după aia. Şi ce era să fac? Să-l iau la bătaie? Să-l scuip? Să strig  la el? Şi să mă manifest așa în casa lui, oricum o fi omul, sub ochii inocenți ai copiilor și privirile  șocate ale colegilor?

Mi-am dat seama că nu mă pot lăsa purtat de flacăra sentimentelor și am reușit să mă abţin. Cu greu! După explozia iniţială, văpaia furiei a început să scadă dar s-a transformat într-un dezgust crescând pentru creatura care-mi inspirase milă mai devreme.

Cum e posibil să vezi un copil, carne din carnea ta, sânge din sângele tău, ca pe o marfă? Ca pe o bucată de carne într-un galantar, pe care o poate cumpăra oricine are suficienţi bani ca să și-o poată permite? Cum rămâne cu iubirea părintească și cu dragostea necondiţionată a copilului pentru părinţi? Cum să retezi brutal toate legăturile afective care s-au creat în anii de convieţuire? Copilul nu e un cui pe care îl iei dintr-o cutie cu scule și-l pui în alta iar el să fie la fel de fericit indiferent de cutie. Îmi aduce aminte de sclavia despre care am citit doar în cărţi și pe care o credeam demult depășită. Și acolo stăpânii de sclavi găseau justificarea abuzurilor în convingerea că negrii fac parte dintr-o rasă inferioară, puţin peste animale. Dar aici? Să-ţi vinzi propriul copil?

-Așa, pe repede înainte, nu știu! răspunde Alina. Dar cam ce-aţi vrea în schimb, dacă cumva găsesc pe cineva?

-Păi… un milion de lei! Sau o casă cu teren, aici în Babadag, zice Gemal cu ochi vicleni.

Nu credeam că dezgustul are mai multe niveluri dar răspunsul omului l-a făcut să se înalţe spre culmi nebănuite. Mi-era rușine că facem parte din aceeași specie. M-am uitat la colegii mei și mi-am dat seama că ne încearcă pe toţi aceleași emoţii. Ne-am înţeles din priviri. După alte câteva întrebări adresate așa-zisului tată, am plecat. Toți aveam pe feţe aceeași expresie incredulă și oripilată. În intimitatea mașinii toţi ne-am dat frâu liber emoţiilor, fiecare cu argumente personale.

Alina e scârbită și plină de milă în același timp, dar perfect conștientă de faptul că ea, personal, nu poate să facă foarte multe. Gică și Aurel sunt revoltaţi și îngroziți de lipsa de suflet a individului. Mie mi se pare strigător la cer să faci copii doar ca să-ţi asiguri câteva parale în copilaria lor mică și după ce mai cresc să încerci să-i vinzi ca pe vite. Şi să te mai lauzi că ai și grijă de ei în momentul în care copiii sunt vizibil subnutriți, fără haine și fără încălţări în toiul iernii, mi se pare de-a dreptul dezgustător.

Totuși, întorcând situaţia pe toate părţile, ușor-ușor mi-am dat seama că nu sunt îndreptăţit să îl condamn, chiar dacă nu mă pot abține să nu îl judec. Am avut și eu greutăţi în viaţă, cum are toată lumea. Dar înlănţuirea mea de probleme nu poate fi comparată cu a nimănui altcuiva. Şi invers. Plus că, în faţa aceleiași probleme, doi oameni pot reacţiona diferit. Şi greutatea psihică percepută poate să difere de la persoană la persoană.

Eu n-am trecut prin ce-a trecut Gemal așa că nu pot să  abordez problema subzistenței din punctul lui de vedere. De bine, de rău, eu am unde să stau și un serviciu care-mi asigură veniturile necesare unui trai decent. Dar, dacă-aș fi trecut prin același șir de evenimente, dacă m-ar fi lovit aceeași sărăcie cruntă și n-aș fi văzut ”ieșirea” nicicum, mi-ar fi dat mâna să mă situez pe o poziţie de moralitate superioară? Sau aș fi recurs și eu la metode de supraviețuire așa josnice? Vreau să cred că dacă aș fi fost confruntat cu aceleași condiții de viață ca el, eu nu m-aș fi coborât atât de jos încât să-mi vând proprii copii.

Îmi dau seama că n-o să aflu niciodată. Din fericire pentru mine.

Însă nici acum nu-mi vine să cred că un individ care își spune părinte se poate situa din punct de vedere afectiv doar pe  treapta cea mai de jos a nevoilor umane… Dezgustul e prezent în continuare, chiar dacă nu atât de acut ca la momentul întâlnirii mele cu ”afaceristul” care-și vinde fără regrete părți din suflet.

Sărăcia din comunitatea de la periferia Babadagului a lăsat urme adânci în fiecare dintre noi. Dezgustul, scârba și furia pe care le resimțeam la adresa părintelui denaturat au fost în final învinse de mila profundă care ne-o inspirau copilașii aceia fără mâncare și fără căldură, biete sufleţele fără prezent dar, mai ales, fără niciun viitor.

_MG_5440

Era evident pentru noi că acei copii s-ar bucura de orice ajutor, cât de mic. Într-un gând, am mers cu toţii și-am cumpărat produse alimentare și haine groase și ne-am întors să le împărţim, alături de câteva cuvinte calde și mângâieri pe capetele mici, dezgolite și murdare.

Bucuria și entuziasmul cu care am fost întâmpinaţi au meritat fiecare bănuţ!

La plecare mai arunc o privire spre case și o văd pe cea mică goală în pragul ușii, cum își așteaptă tatăl fără să-i pese de frig sau de ce-i pregătește viitorul.

_MG_5534

*

Această experienţă este una care m-a marcat profund și m-a făcut să realizez că aproape niciodată o emoţie nu se manifestă singură. De cele mai multe ori există o emoţie „alfa”, care le domină pe celelalte dar nu le elimină și, în funcţie de factorii declanșatori, acea emoţie își poate crește flacăra sau poate ajunge să ardă mocnit când alta îi ia locul. E o stare de permanentă calibrare între ele, se află într-un echilibru dinamic.

În situații ca cea de mai sus, conștientizăm faptul că oamenii sunt în primul rând niște fiinţe emoţionale, că așa suntem noi construiţi: emoţiile sunt motorul care ne propulsează, ele ne oferă motivaţia existenţei și ne fac viaţa interesantă. Probabil ăsta e și motivul pentru care avem  o paletă de cuvinte atât de bogată pentru a le denumi.

Toate experienţele prin care trecem au un impact emoţional  mai mic sau mai mare asupra noastră și modul în care reacţionăm în raport cu ele ne formează ca oameni.

Eu cred că putem spune, fără să greșim prea mult, că suntem suma emoţiilor prin care trecem de-a lungul vieţii. Nu evenimentele exterioare nouă ne-au făcut așa cum suntem, ci reacţia noastră atunci când ne-am confruntat cu ele.

Pe de altă parte e foarte bine să fim conștienţi de emoţiile pe care le experimentăm și de efectele pe care le pot avea asupra noastră. Unele dintre ele pot fi distructive și ar fi bine să le putem ţine în frâu până când le putem manifesta fără niciun pericol pentru noi sau pentru ceilalți. Cum ar fi fost să dau curs furiei care m-a cuprins în casa „vânzătorului” de copii?

Dar noi suntem creaţi din emoții, cu emoţie și suntem făcuţi să trăim din emoție în emoție. De-a lungul vieţii trecem de la bucurie la frică, de la iubire la tristeţe, de la furie la dezgust, apoi o luăm de la capăt, și uite-așa se creează diferenţa de presiune care dă naștere curentului ce ne poartă pe apele destinului.

Dacă ne ferim de emoţii trăim liniar și degeaba și-am putea la fel de bine să fim criogenaţi!

Iar lumea de azi, copleșită de tehnologie, se criogenizează încet-încet. Ne înstrăinăm tot mai tare unii de alţii pentru că mulţi preferă  să interacţioneze cu semenii prin intermedierea impersonală a telefonului sau a calculatorului.

Ştiu că nu sunt singurul preocupat de asemenea gânduri. Mai sunt și alţii ca mine, iar unii chiar au început să facă ceva ca să remedieze situaţia.

Așa a apărut Komunomo, o platformă de socializare „altfel”, care încurajează interacţiunea faţă în faţă a utilizatorilor.

Mie mi se pare o idee genială!

 *

Am devenit emoţional datorită SuperBlog 2014.

Anunțuri

16 gânduri despre &8222;Lumi paralele&8221;

  1. Wow, saracia de acolo m-a cutremurat, te face sa vezi viata altfel si sa iti dai seama cat suntem de bogati.Referitor la tatal acela, probabil saracia te indeamna si la asa ceva sau mai degraba lipsa caracterului a omeniei.Un articol foarte bun!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Orice om viu s-ar simti revoltat, dezgustat, chiar inspaimantat de o asemenea poveste, insa imi plac mult luciditatea si toleranta ta, faptul ca intelegi cat este de greu sa judeci un om daca nu i-ai trait povestea. Cand s-a intamplat sa ajungi acolo, in acel sat uitat de lume?
    Cu aceasta ocazie am mai aflat si despre tine cate ceva… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. Povestea e destul de veche, din 2011 si m-a marcat atat de tare incat am retinut destule amanunte ca s-o recreez acum…
    Bineinteles ca de atunci si pana acum s-au sters o gramada de detalii si-am fost nevoit sa inventez dar povestea de baza e reala.
    Multumesc pentru ganduri!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Am ajuns prea tarziu ca sa mai las un comentariu original. Vroiam sa vorbesc si eu despre tristetea situatiei, despre cat de greu ne vine uneori sa ne controlam emotiile (ele ne fac oameni, nu?) si despre cum am invatat si eu, ca si tine, sa nu mai judec. Dar deja „s-au zis” toate astea. Si au fost mentionate si pozele! Asta e! Tare mi-as dori sa nu mai aud povesti de astea, dar din pacate sunt convinsa ca voi mai auzi multe… Un alt articol emotionant!

    Apreciat de 1 persoană

  5. Pingback: SuperBlog | Proba 21. Reîntoarcerea la EMOŢII

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s