Evadare cu Allegro

Apa.

Trei litere cât se poate de obișnuite formează acest cuvânt atât de simplu, după vorbă, după port. Dar simplitatea este, de multe ori, înșelătoare.

E poate cel mai important cuvânt din viaţa noastră. Nu cuvântul în sine („apă” e doar unul dintre sutele de nume pe care le cunoaște) dar ceea ce denumește: acel lichid inodor, incolor și insipid în stare pură.

Fără apă n-am exista și nici viaţa așa cum o știm acum n-ar fi. Corpul nostru are cam 70% apă și se știe că omul poate să reziste mai mult timp fără să manâce decât fără să bea.

Apa ne asigură confortul și cei mai mulţi dintre noi o folosim zilnic. Apa crește mâncarea noastră cea de toate zilele, ne ferește de boli și, în toate stările ei de agregare, ne oferă minunate prilejuri de distracţie: patinaj, schi, placă, înot, scufundări, navigaţie etc. Ba chiar stimulează creativitatea unora, așa că prezenţa în multe opere literare, muzicale sau vizuale nu e deloc surprinzătoare. Ba chiar unii s-au apucat chiar să și cânte în apă… de ploaie.

Dar alţii sunt „certaţi” cu ea.

„Nu vreau apă că ruginesc!”, „Nu-mi place apa că-i udă!”, „Nu mă dau cu apă că mă topește!” etc

Din fericire eu nu fac parte din ultima categorie.

De mic mi-a plăcut apa (mai puţin când trebuia să mă spăl pe mâini) și mama e prima care să confirme asta. Mi-a povestit de multe ori cum am dus-o la disperare cu toate prostiile pe care le-am făcut, dar una a pus capac la toate.

Cred că aveam 4-5 ani pe atunci. Numai ce primisem tricicletă nouă și mama mi-a dat voie să fac ture prin faţa blocului. Eu mă executam, desigur, cu maxim entuziasm: pedalam în draci, făceam curbe strânse în viteză… ce mai, scoteam fum din cauciucuri!

Din bucătărie mama-și mai arunca din când câte-o privire de control afară, la mine.

Totul mergea perfect și la ea și la mine. Ca pe roate. De tricicletă.

La un moment dat a început să picure. Maică-mea s-a uitat după mine, să-mi zică că e momentul să bag tricicleta în „garaj”.

Numai că eu nu mai eram acolo. Nu s-a neliniștit foarte tare pentru că a crezut că sunt mai departe pe trotuar, unde nu mă putea vedea. A ieșit din casă, dar cum să ia odorul de unde nu-i? Că nu era nici urmă de mine pe trotuar, cu sau fără tricicletă.

S-a gândit că poate m-am dus în spatele blocului. Nici acolo n-a dat peste mine. Ușor-ușor a început s-o cuprindă panica. A trecut strada și m-a căutat și-n spatele blocurilor de partea cealată, cu același succes.

Picăturile de ploaie s-au înmulţit până când a început să toarne torenţial. Mama a intrat în casă, a luat o umbrelă și-a continuat căutarea în cercuri din ce în ce mai mari, încercând să nu se lase cuprinsă de disperare.

După o oră de căutări, nereușind să mă găsească, a sunat la poliţie… pardon, miliţie pe-atunci, dar a continuat și ea să mă caute. Fără nici un rezultat. Se uitase peste tot unde credea c-aș fi putut ajunge.

Nimic. Parcă mă înghiţise pământul.

La marginea panicii, a luat-o către casă și, la un moment dat a văzut un pasaj acoperit între blocuri. Nu credea că mai are vreo șansă să dea peste mine, dar, dacă tot era acolo…

La ieșirea din pasaj, falca i s-a izbit cu zgomot de pământ la priveliștea care i s-a înfăţișat în faţa ochilor.

Între blocuri era un părculeţ pentru copii, cu leagăne, balansoare, învârtitori. În mijlocul părculeţului era o baltă mare, în jurul căreia pedela un copil pe o tricicletă ca a mea. În mijlocul bălţii, un alt copil stătea în fund în apa care-i acopera picioarele aproape în întregime. Lângă el era o găletușă de plastic și cu o lopăţică, tot de plastic, copilul lua apă din baltă și-și turna în cap. Era negru-mocirlos din cap până-n picioare.

I-a luat ceva timp mamei să proceseze imaginea, dar până la urmă m-a recunoscut.

Desigur, eu eram ăla din mijlocul bălţii. În schimbul tricicletei obţinusem găletușa, împreună cu lopăţica de plastic pe care o foloseam cu înverșunare . Cred că e evident mă pricepeam să fac afaceri încă de când eram mic.

Mama a fost atât de ușurată că m-a găsit, încât a uitat să mă pedepsească așa cum meritam. Am scăpat ieftin de tot, nejumulit.

Am zis că-mi plăcea apa încă de mic, da? 🙂

Şi pentru că-mi plăcea atât de tare, nu ratam nici o ocazie de scăldat în Moldova sau în Siret, râurile copilăriei mele, cu rudele sau cu prietenii. Şi era musai să învăţ să înot, că nu-mi plăcea să stau tot pe lângă mal.

Dar oricât m-au aruncat unchii mei în apă, oricât s-au chinuit să-mi arate mișcările, nu pricepeam și pace!

Până la urmă am luat problema în propriile-mi mâini. Împreună cu doi prieteni din bloc am găsit un ochi de apă liniștit pe Moldova, cu apa care ne ajungea până la gât și-am început să exersăm împreună. Mai întâi am învăţat „pluta”, după care „câinește”, „broștește” și „voinicește”.

A doua zi am trecut Moldova înot, adică am traversat vreo 10 metri de apă adâncă dar liniștită, în ciuda prietenilor care-mi ziceau că-s nebun și că abia am învăţat să mă ţin la suprafaţă. Mi-au spus răspicat că, dacă e să păţesc ceva în apă, ei nu se bagă, că nu consideră că știu să înoate.

Dar, după ce-am trecut eu, au traversat și ei.

Am mai spus că-mi place apa? 😀

Cum a fost și pentru mine sunt convins că e o surpriză la fel de mare și pentru voi să aflaţi că, atunci când mi s-a oferit ocazia să fac o ieșire pe mare cu „Allegro”, un velier de 9 metri, am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri.

Mașină, autostradă, Mangalia, portul de iahturi pe la 16.00.

Mihai Pătrașcu, căpitanul și proprietarul velierului, amic și coleg de muncă, mai avea mici chestii de rezolvat, așa că am ieșit pe mare după vreo oră.

Prin port, Allegro a navigat cu ajutorul motorului diesel.

Ce aud? De unde motor???

Staţi așa! Nu daţi că explic imediat!

Am zis că este un velier (adică un vas cu pânze) și n-am minţit. Motorul este totuși absolut necesar chiar și pe acest tip de vas pentru manevrele portuare și pentru momentele când vântul este obosit. Sau plictisit. Sau pur și simplu lenevește. Pentru că fără vânt, un vas cu pânze e pe mare ca o răţușcă de plastic într-o cadă în care nu e nimeni.

O dată ieșiţi în largul mării, cum vântul se lua în serios, Mihai a tăiat motorul și iahtul și-a întins aripile de pânză.

A photo posted by Eugen De (@de_eugen) on Jan 30, 2015 at 5:58am PST

Desigur, cu ajutorul nostru, al celor de pe barcă, 7 neînfricaţi care ne luam în piept cu marea. Dacă era altfel decât prietenoasă, aceia dintre noi care erau mai de agrement și-ar fi pierdut cu siguranţă din aplombul neînfricării. Cum vântul bătea din lateral, și Allegro era înclinat într-o parte.

A photo posted by Eugen De (@de_eugen) on Jan 30, 2015 at 6:04am PST

Soarele a ţinut să ne însoţească până la ieșirea din port dar un pic mai încolo s-a lăsat ascuns destul de repede de nori cam ameninţători. Probabil avea și el nevoie de-o pauză.

Ploaia a începuse să tatoneze terenul, așa că mi-am zis că n-ar fi rău să știu cum se prezintă situaţia în interior. Am părăsit puntea cercetată de vântul curios și-am intrat în acalmia cabinei care mi s-a prezentat cu 4 paturi (2 la mijlocul vasului și 2 mai înghesuite în partea din faţă, adică la prova), cu o chicinetă investită cu datoria sacră de a se ocupa de confortul burţilor echipajului și cu o toaletă minusculă. Nu chiar Athenee Palace, dar, dacă mă gândesc că acel cunoscut hotel nu se mișcă decât la cutremur, condiţiile erau mai mult decât decente pentru o deplasare pe mare.

M-am orizontalizat un pic pe unul din paturile de la prova, doar așa, să văd cum e.

Foarte interesantă senzaţia patului care se mișca sub mine, se ridica și cobora după cum negocia vasul cu valurile. Calitatea audio era la cele mai înalte cote: auzeam „surround” cum apa izbea cercetătoare corpul vasului de doar câţiva centimetri grosime, doar-doar o găsi vreo cale de intrare să vadă cum e înăuntru. Dar fără succes, din fericire!

Aerul închis, mișcarea ondulatorie a patului și un iz vag de combustibil nu m-au lăsat să stau prea mult în interior. Organele mele interne au început să protesteze și să se ceară afară, declarându-și dragostea pentru orizonturile acvatice săltăreţe. Şi cine eram eu să mă pun în calea unor sentimente atât de puternice, mai ales când era vorba de binele meu?

Așa că am ieșit sub norii ameninţători care se conversau cu marea prin niște picături răzleţe și-am început să-l iau pe Mihai la întrebări.

Povestea lui „Allegro” e foarte interesantă.

Începe… într-o curte din Cluj. Ce, credeaţi că din Cluj nu se vede marea?

Şi mai tare mi se pare faptul că velierul a fost construit cu scule rudimentare de tătăl lui Mihai, Alexandru Pătrașcu, după ce a ieșit la pensie. Prima dată când am auzit, am fost convins că munca depusă de tătăl Pătrașcu pentru ridicarea Românei socialiste avea legatură cu lemnul. Cumva, nu greșeam deloc.

Alexandru Pătrașcu a fost, ţineţi-vă bine… instrumentist la Operă! Şi toată lumea știe că multe instrumente sunt făcute din lemn, nu-i așa?

Eu cred că prin venele domnului Alexandru Pătrașcu curgea mai mult apă de mare decât sânge pentru că nu e lucru simplu să construiești cu propriile mâini o așa ambarcaţiune pornind de la zero.

Construcţia vasului a durat din 1989 până în 1993 și fiecare piesă a fost pusă cu gândul că o să ajungă să se împrietenească la un moment dat cu apele Nilului de lângă piramide.

Chiar dacă n-a ajuns încă în Africa, a gustat sarea din Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Marmara și Marea Egee. A participat la o grămadă de regatte (curse de iahturi) și mai mult decât atât,  în 2006, a reușit să câştige la clasa din care face parte, locul 1 la regatta internaţională Odyssail.

Mi se pare extraordinar cum un velier construit în spatele casei în anii ’90 de un pasionat aflat la pensie, a dat clasă constructorilor consacraţi care fac bărci de ani și ani.

Meritul nu a fost doar al bărcii, bineînţeles. Echipajul a fost la fel de important. La cum văd eu lucrurile, Mihai are și el mai multă sare în sânge decât oamenii obișnuiţi și știe să-și aleagă coechipieri pe măsură. Mai e și un om pe care e ușor să-l simpatizezi. E un ardelean calm, competent, prietenos, care știe să povestească cu umor multe întâmplări, multe dintre ele marinărești. Nimic surprinzător la cât a navigat.

Nu știu cât mă simpatizează el pe mine dar eu sunt mult mai bogat pentru că l-am cunoscut.

După ce l-am stors pe Mihai de ultima picătură de informaţie m-am întins în partea din faţă, de data asta afară.

Mulţi dintre noi trăim la oraș. E mediul nostru familiar, mediul pe care-l știm cel mai bine. Viaţa orașului ne asediază: vâjul mașinilor, trăncăneala tramvaielor, oftatul pneumatic al autobuzelor, păcănitul enervant al scuterelor, maneaua care ţâșnește din difuzorul multor telefoane, ţipetele copiilor și strigătele părinţilor, sunetul mesajului de eroare de la vreun windows, lătratul câinilor, ţipătul claxoanelor și sfredelul acut al ambulanţelor, muzica de la terase, panourile publicitare, pulsaţia firmelor luminoase, culorile ţipătoare ale piţipoancelor, gunoaiele aruncate peste tot și alte nenumărate miliarde de semne, mai mici sau mai mari…

Trăim de atâta vreme în oraș încât nu le mai acordăm atenţie. Dar ele sunt acolo și ne obosesc fără să știm. Abia când reușim să ne desprindem din tumultul orașului ne dăm seama cât efort e necesar doar ca să ignorăm agitaţia citadină.

Întins la prova bărcii, mângâiat de vânt, legănat ca un copil în braţele mamei, sărutat de stropii răzleţi ai valurilor care se izbeau de cocă am întrezărit farmecele cu care ispitește marea: unduirile hipnotizante ale valurilor, șoaptele acvatice seducătoare, liniștea ușor sărată, atenţia necondiţionată, orizontul neîntrerupt.

Doar omul, barca și marea.

Am stat întins ceva vreme și relaxarea a reușit să pătrundă până la ultima celulă. Nimic nu mai era presant, lucrurile căpătaseră o altă perspectivă. Am pierdut noţiunea timpului și aproape că nu mi-am dat seama că soarele înroșise orizontul și se îndrepta ușor către patul care să-l odihnească peste noapte.

A photo posted by Eugen De (@de_eugen) on Jan 31, 2015 at 2:23am PST

M-am ridicat să mă bucur de spectacolul serii. Allegro se îndrepta spre portul de iahturi de la Limanu, de unde urma să plece a doua zi într-o regattă.

A photo posted by Eugen De (@de_eugen) on Jan 31, 2015 at 2:32am PST

Spre port #iaht #Limanu #harbour #BlackSea #sunset #allegro #lenovoS750

A photo posted by Eugen De (@de_eugen) on Jan 28, 2015 at 10:39am PST

Drumul până acolo i-a prilejuit întâlnirea cu fraţi mai mari. Unii exagerat de mari și de solizi care n-ar fi știut nimic despre vele, nici să-i pici cu ceară.

Big brother #sea #sailing #allegro #blacksea #Limanu #lenovoS750

A post shared by Eugen De (@de_eugen) on

Când am ajuns în port, soarele ne spusese de mult la revedere. Mai era doar un pic de lumină, cât să vadă bravul nostru căpitan cum să facă cele mai bune manevre de acostare.

A photo posted by Eugen De (@de_eugen) on Jan 29, 2015 at 12:09am PST

Am coborât cu toţii pe doc și ne-am luat călduros la revedere.

Din 7, pe barcă au rămas doar 3 pentru regattă. Noi, restul de 4 am luat-o către București.

Taxi, autobuz, mașină, autostradă, acasă pe la 1-2 noaptea.

*

A fost o experienţă scurtă, dar intensă.

A meritat?

Da, din toată inima!

Dacă n-aș fi fost deja îndrăgostit de apă, după experienţa asta aș fi devenit.

Am plecat de acolo linișit, împăcat, cu bateriile încărcate și drumul Limanu-Mangalia-București făcut în mijlocul nopţii n-a reușit să-mi știrbească decât un pic rezervele de energie acumulate pe mare.

Unde să mai pun că această ieșire mi-a îmbogăţit și vocabularul.

Marinarii sunt o specie aparte de oameni, care nu vorbesc ca toată lumea. Nu știu dacă doar fac pe interesanţii, cert e că folosesc cuvinte ciudate.

Dreapta la ei e tribord și stânga e babord. Faţa e proră sau provă iar spatele e pupă. Pânzele sunt vele și frânghiile de pe barca sunt scote sau fungi. Viteza bărcii se măsoară în noduri (1 nod e aproape 2 km/h). Plus alte cuvinte care sunt mai mult sau mai puţin clare în capul meu, gen: saulă, strai, tenda, tangon, genovez, randa, terţarolă, cart. Şi altele pe care le-am uitat.

Cum tot am blog orice cuvânt nou învăţat e binevenit. Cine știe când o să-i găsesc locul perfect?

La final trebuie să vă zic: dacă n-aţi navigat până acum pe mare cu o barcă cu pânze, musai trebuie să încercaţi.

Măcar o dată!

*

Acest text este înscris în concursul TFB10 – #tenDubai – un eveniment organizat de Foto Union powered by Prestige Tours, cu sprijinul Canon și Calif.

Mai multe despre concurs gasiti aici.

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Evadare cu Allegro&8221;

  1. :)) experiența ta mocirloasă a fost o precursoare demnă a aventurii Allegro, fără dubiu! Nu mi-aș fi imaginat însă că barca s-a născut la Cluj, oricât de aproape pare el, Clujul, de mare 😀 . O poveste frumoasă și o aventură într-adevăr de repetat!

    Apreciat de 1 persoană

    • Am evoluat si eu de la apa cu pamant, la apa cu sare! 🙂
      Si acum, dupa ce am avut timp sa ma obisnuiesc cu ideea, mi se pare incredibil cat efort a depus tatal lui Mihai pentru constructia barcii.
      Si daca mi se ofera ocazia, o repet fara sa stau prea mult pe ganduri, desigur! 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s