Victime şi prădători

Îmi plac filmele.

Comedii, de actiune, drame, thrillere, SF, fantasy, poliţiste, la toate mă uit. Nu mă dau aşa tare în vânt după cele horror, dar mă uit şi la ele. Mai rar.

Atunci când am auzit pentru prima dată de “Nightcrawler”, nu prea m-a atras. “Târâtorul nopţii” sau “Târâtor de/prin noapte” mi-a sunat mie şi m-a dus cu gândul la un film d-ăla, îngrozitor.

“Prădător de noapte” i-au zis când l-au băgat în cinematografele de la noi, o traducere mult mai expresivă decât ce-am reuşit eu la prima mâna, dar tot la un film horror m-a dus cu gândul. Ba chiar mai mult decât traducerea mea. Aşa că nu prea m-am înghesuit să-l văd.

Până la urmă, filmul ăsta a făcut ce-a făcut şi-a păcălit un bun prieten ca să fie adus în faţa ochilor mei. Şi pe prieteni nu-i prea refuz, că doar d-aia-s prieteni.Aşa mi-am dat seama că în nici un caz nu e un film horror, după cum am crezut iniţial.

E o dramă/thriller la cel mai înalt nivel cinematografic.

Nightcrawler

Dacă v-a scăpat până acum, ar fi momentul să-l treceţi pe lista “de văzut”, pe primele locuri. Şi dacă tot nu l-aţi văzut, n-o să fiu eu ăla care să vă strice plăcerea vizionării. O să vă dau cele câteva cuvinte care prezintă filmul pe IMBD, doar aşa, ca să aveţi o idee despre ce-i vorba.

“Când Lou Bloom, un tip hotărât, disperat să-şi găsească ceva de muncă, îşi forţează intrarea în lumea jurnalismului criminalistic din L.A, şterge linia dintre observator şi participant şi devine vedeta propriei poveşti.  Nina, o veterană a ştirilor de televiziune, îl susţine în eforturile lui”.

Povestea este excelent scrisă  şi, colac peste pupăză, scenaristul Dan Gilroy este şi regizorul filmului. “Nightcrawler” e primul film regizat de el dar pe partea de scenarii se poate lăuda (pe bună dreptate) cu “Real Steel” şi cu “The Bourne Legacy” care, surprinzător sau nu, mi-au plăcut mult.

Lou Bloom, ăăăă… adică Jack Gyllenhaal are ceva experienţă actoricească în spate, acumulată din filme ca “Prince of Persia”, “Donnie Darko”, “Source code”, “End of watch” şi altele. L-am văzut în toate, aşa că ştiu că e un actor bun.

Dar în “Nightcrawler” e excepţional! Parcă nu e un personaj ficţional şi parcă nu joacă cu j’de mii de oameni din echipa de filmare pe lângă el.

Desigur, nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Dar dacă vă uitaţi la ploia de nominalizări şi premii pentru “Cel mai bun actor” de la diverse festivaluri de profil, devine evident că Jack Gyllenhaal chiar a “comis-o” într-un stil mare cu “Nightcrawler”.

Dacă ce v-am zis până acum nu v-a convins că filmul merită văzut, plusez cu nominalizari şi premii pentru “Cel mai bun scenariu original” (inclusiv la Oscar), “Cel mai bun montaj”, “Cel mai bun debut”, “Cel mai bun film”. În sfârşit, ideea e că merită văzut dacă nu s-a întâmplat deja.

După ce am terminat vizionarea, mi-a venit imediat în minte o imagine.

1apture-newseum-photo-1775845-o

O ştiţi?

E o fotografie celebră a fotojurnalistului sud-african Kevin Carter, care a făcut înconjurul lumii şi a câştigat premiul Pulitzer în 1994.

Ştiţi povestea din spatele ei?

A fost făcută în 1993 în timpul foametei din Sudan. În imagine e o fetiţă emaciată de foame care se târăşte către o tabără a Naţiunilor Unite, aflată la un kilometru depărtare, ca să primească ceva de mâncare. Vulturul din spatele ei, îi aşteaptă moartea ca s-o poată mânca.

După publicarea imaginii în New York Times, pe lângă conştientizarea abruptă a situaţiei critice din Sudan, a erupt o dezbatere vehementă despre moralitate. Carter a fost condamnat de foarte mulţi pentru că, după ce a făcut fotografia, a plecat fără să ajute copilul şi nu se ştie ce s-a întâmplat cu el după aceea.

Kevin Carter s-a sinucis la câteva luni după primirea prestigiosului premiu.

Pe net circulă şi acum articole care susţin că a făcut gestul din cauza remuşcărilor pe care le-a avut pentru că nu a ajutat copilul atunci. Nu e chiar adevărul complet. Această fotografie e doar o bucăţică dintr-un puzzle mai mare al vieţii zbuciumate a fotografului, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Orice fotografie autentică surprinde (aproape) obiectiv o bucăţică din realitate.

Compoziţia imaginii e simplă şi pune în relaţie două elemente: o victimă aflată la căpătul puterilor şi un prădător care aşteaptă s-o devoreze. Plasarea compoziţională a copilului aproape de capătul diagonalei descendente şi spaţiul mic până la marginea cadrului, sugerează lipsa oricărei speranţe, fapt subliniat şi de poziţionarea vulturului deasupra fetiţei. Această economie de elemente îi augmentează impactul emoţional, care loveşte brutal privitorul.

Dincolo de concretul fotografic, imaginea are valenţe simbolice foarte puternice. Fetiţa neagră poate reprezenta universalitatea victimei, la fel cum şi vulturul poate fi prădătorul absolut. El poate fi, de exemplu, clasa politică care aşteaptă să se înfrupte din cetăţenii obişnuiţi, victime forţate ale statului. Sau o bancă ce-şi convinge clienţii nevinovaţi să-şi ia credite în franci elveţieni.Sau, ca să ne întoarcem la oile noastre jurnalistice, presa/televiziunea care caută cu aviditate orice fel de victimă.

Apropo de fotografia discutată mai sus, “St. Petersburg Times” a afirmat că  “fotograful care-şi face setările ca să surprindă cadrul perfect al suferinţei fetiţei este şi el un prădător, un alt vultur prezent în scenă”.

Aşadar, prin extensie, şi publicaţiile/televiziunile, cele care plătesc aceşti oameni, intră în aceeaşi categorie, a prădătorilor care se hrănesc cu suferinţele victimelor momentului. Iar unele merg mai departe şi nu se limitează doar la căutarea victimelor. Chiar le “fabrică”.

“Nightcrawler” şi fotografia lui Kevin Carter ne prezintă două tipuri de oameni de media. Lou Bloom este un prădător fără scrupule sau mustrări de conştiinţă, pentru care oricine este o potenţială victimă, chiar şi cei care i se consideră apropiaţi. Nu are limite, e în stare de orice şi chiar provoacă evenimentele de care are nevoie. Nu mai este doar un observator, devine participant direct.

De celaltă parte, Kevin Carter e martorul perfect, ochiul care înregistrează ceea ce vede în aşa fel încât să obţină maximum de impact. Dar nu se implică, nu ajută direct fetiţa aflată  în faţa aparatului de fotografiat, care se zbate cu ultimele puteri pentru supravieţuire.

Desigur că discuţia în cazul lui e mai lungă.

Orice jurnalist care documentează conflicte, dezastre, catastrofe, e expus la nenumărate orori şi situaţii tragice. Dacă s-ar implica emoţional 100% în fiecare dintre ele, sănătatea mintală nu l-ar ţine prea mult. Aşa că se creează un fel de imunizare, de detaşare care-i permite “funcţionarea”. Ajunge ca medicul legist care-şi ia liniştit prânzul lângă cadavrul pe care-l are de analizat. E o adaptare la mediu, pentru supravieţuire.

Asta nu înseamnă că dispare orice urmă de umanitate din cei care practica această meserie. Chiar dacă nu a ajutat direct copilul, după ce a făcut fotografia, Carter a alungat vulturul. În plus, viaţa lui zbuciumată de până atunci şi ororile la care a fost martor, ar putea justifica cumva lipsa de implicare.

Pe de altă parte, trebuie să ne gândiam că fotografia a oripilat o lumea întreagă care n-a rămas cu mâinile în sân şi-a acţionat. Iar până la urmă, sinuciderea a demonstrat că fotograful Kevin Carter nici n-a avut această “imunizare” completă, ororile având ultimul cuvânt în viaţa lui.

Violenţa în media, de care vorbeşte “Nightcrawler”, ne duce către o discuţie care n-a fost niciodată mai actuală ca acum.

E un cerc vicios. Media a creat nevoia de violenţă la public şi publicul cere mai mult, tot mai mult. N-au fost o grămadă de vreme “Ştirile de la ora 5” ale pro-ului, emisiunea cu cel mai mare rating pe segmentul ei de timp? (dacă nu cumva mai e şi-n continuare…)

Şi e păcat!

Pentru că aşa se distrug oamenii, puţin câte puţin. Atât cei care creează materialele cât şi cei care le consumă, tineri şi vârstnici deopotrivă. Mai ales tinerii.

Bineînţeles, nu e totul în alb şi negru. Exită şi nuanţe de gri. Sunt şi publicaţii/ televiziuni care nu merg doar pe violenţă spectaculoasă. Nu toţi care lucrează în media sunt ca Lou Bloom, lipsiţi de scrupule şi empatie, în stare să facă orice, ajungând chiar şi la crimă pentru un material cât mai spectaculos. Spectrul e destul de larg, cu loc suficient şi pentru celelalte tipuri de jurnalism.

Doar că ele nu fac ratingul pe care-l aduce violenţa, cruzimea, spectaculosul.

Şi e păcat!

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Victime şi prădători&8221;

  1. Foarte interesanta asocierea pe care ai făcut-o în prezentare! M-a șocat, întristat, îngrozit, intrigat fotografia și povestea din jurul ei, însă mi-a plăcut cum ai utilizat parabola.
    Așadar filmul e așezat frumos în TO DO LIST 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s