Apă, soare, istorie: Lisabona

Nu sunt o fiinţă matinală. Îmi place să lâncezesc dimineaţa în pat până la zece-unşpe. Nu dorm întotdeauna până la ora aia. De multe ori doar stau în pat şi cuget după ce mă trezesc. Sau cel puţin par că meditez la probleme apăsătoare ale umanităţii. Dar eu, ca un ticălos ce sunt… doar stau! 🙂

Bineînţeles că-mi iese rareori treaba asta şi ăsta-i motivul pentru care satisfacţia îmi atinge cote maxime când se întâmplă.

Totuşi, câteodată, viaţa-şi bate joc de mine.

Cum s-a întâmplat acum trei săptămâni, când am aflat de azi pe mâine că trebuie să plec într-o deplasare de patru zile în Portugalia, la Lisabona. Având în vedere destinaţia, faptul că am aflat aproape de spartul târgului că plec n-a durut chiar aşa de tare. A fost totuşi bine c-am aflat înainte să plec şi nu după.

Avionul decola la 6.05 A.M. Adică dimineaţa. Ştiu că ştiţi ce-nseamană A.M dar eu am simţit nevoia să sublinez deoarece şi pentru că a fost prima lovitură sub centură încasată de mine.

Oare de ce zic asta? Că şase dimineaţa e totuşi o oră rezonabilă când e vorba de avion. Şi nu pot să zic că nu e. Dar, dacă o iau la bani mărunţi, situaţia apare într-o cu totul altă lumină.

Toate liniile aeriene îţi recomandă să fii prezent la aeroport cu cel puţin două ore înainte de decolarea avionului. Adică la 4.05 A.M, în cazul meu. Adică şi mai de dimineaţă. A doua lovitură încasată.

Dar, ca să fiu la ora patru la aeroport trebuie să plec şi mai devreme de acasă. Adică de pe la trei. A.M, desigur. A treia lovitură!

Cum eram deja intrat în horă, n-aveam ce face, trebuia să joc. Aşa că mi-am făcut eu bagajul de cu seară şi m-am băgat în pat pe la 11.30 (P.M de data asta) cu intenţia (înregistrată pe ceasul deşteptător) să fac ochi pe la 2.30 A.M.

Cum socoteala de acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea la târg, când mi-a sunat telefonul, buimac fiind, mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că nu era alarma, ci soneria de apel. Era şoferul care mă ducea la aeroport care voia să ştie exact pe unde stau. Şi ora era 2.00 A.M. A patra lovitură încasată de subsemnatul.

Deja nu mai ştiam cum să fac să nu se vadă vânătăile!

Până la urmă a venit maşina pe la 2.45, am săltat-o şi pe pe colega Ela pe la 3.00 şi pe la 3.50 eram deja în vizită la domnul inginer Coandă, deloc singuri, cum am presupus eu până să ajungem. Ba chiar era un puhoi de lume p-acolo. La ora 4.00 dimineaţa! Vă daţi seama?

În timp ce aşteptam deschiderea “check-in”-ului, o doamnă mărunţică cu un geamantan aproape cât ea, s-a apropiat de noi.

-N-aveţi cumva un telefon să dau şi eu un apel? Vă plătesc cât face!

-Sigur că da, doamnă. Şi nu trebuie să plătiţi nimic! s-a manifestat sufletul generos al colegei mele.

Şi-am aflat, din conversaţia telefonică şi din discuţia ulterioară, că respectiva doamnă venise la aeroport tocmai de la Galaţi, adusă de fratele ei cu maşina, ca să afle că biletul ei era pentru avionul de peste două zile. Desigur, a aflat asta după ce fratele ei plecase deja de vreo oră şi bineînţeles că linia aeriană nu mai avea niciun loc în avionul din dimineaţa respectivă aşa că întoarcerea la Galaţi era singura opţiune.

Aproape sigur asta a fost pentru mine, ca să văd că se poate şi mai rău. Adică din marea de oameni, femeia aia exact la noi doi a venit. Şi dacă eu m-am trezit la 2.00 A.M ca să ajung să zbor cu avionul de la 6.05, oare ea la ce oră a plecat din Galaţi?

Numai Bărbosul, care ne priveşte senin de sus, poate potrivi lucrurile atât de bine încât să le pună în perspectivă. Cu dedicaţie pentru mine, indubitabil! 🙂

După formalităţile de îmbarcare de la ghişeu am mai făcut un drum, ca să plătesc bagajul suplimentar. Adică trepiedul de la camera video: 90 de euro pentru şase kilograme. Ieftin ca braga! Noroc că nu plăteam din banii mei.

Partida de semi-striptease din faţa detectorului de metale şi a personalului plictisit care-l deservea mi-a demonstrat încă o dată că nu mă pricep deloc la mişcări senzuale dar mi-a permis în cele din urmă accesul la avionul spre Frankfurt.

Da, Frankfurt! După ce că era cu noaptea-n cap, zborul spre Lisabona mai era şi cu escală. Ca să fie meniul complet! Dar gândul la doamna din Galaţi m-a calmat.

Cu toate că eram praf de oboselă, n-am reuşit să dorm în timpul zborului şi-am ajuns în Germania cu uşoare accente zombilitice.

După o altă sesiune de striptease în faţa unor teutoni fioroşi şi imperturbabili, nimic nu mai statea între mine şi capitala Portugaliei. Exceptând vreo câteva mii de kilometri. Care nu m-au speriat aşa tare, că doar eram şi major şi vaccinat. Şi nici nu-i făceam pe jos!

În avion am fost extrem de surprins când am auzit că stewarzii nemţi vorbeau… româna. Şi întrebau, cu dulcile inflexiuni ale graiului nemţesc:

-Doriţi cafea mai?

Dacă aş fi fost băutor de cafea, aş fi cerut cafea “äprilie”, dar m-am abţinut, nefiind direct interesat.

Ziua deja-şi intrase pe deplin în drepturi. Am prins o vreme superbă cu un cer fără nici un nor care mi-a dezvăluit nişte Alpi mirifici.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

La aeroportul de la Lisabona, după ce mi-am recuperat geamantanul cu efectele personale de pe banda trei, m-am dus şi la banda de după banda 13 (ultima de la bagaje) ca să-mi recuperez şi trepiedul, pentru că de acolo trebuiau luate bagajale atipice. Cel puţin aşa scria pe monitorul de la banda trei. Adică vreo 300 de metri de călătorit prin zona de bagaje. Pe banda de după banda 13 (aşa era numită peste tot), surpriză! Nici urmă de trepied. Şi (aproape) sigur, nu era vreun trepied “transformer”, care să se fi transformat într-unul din cele vreo patru cărucioare pentru copii care nimeriseră p-acolo…

Dar poate, totuşi, personalul de la solul latin al Lisabonei n-a considerat trepiedul lunguieţ ca fiind atipic. Deşi era. Poate îl puseseră pe banda trei. Aşa că, hopa-ţopa, înapoi la banda trei. Unde, (surpriză!) nu era! Să fi ajuns oare, între timp, la banda de după banda 13?

Târâş-grăpiş alţi 300 de metri, înapoi la bagajele atipice. Unde… (evident) nu era!

Înapoi la banda trei!

Stupidă organizare, cum n-am mai văzut în nici un alt aeroport pe unde am ajuns.

După alte trei drumuri dus-întors între banda trei şi banda de după banda 13, m-am convins că trepiedul n-avea nici o intenţie să se vadă repede cu mine. Deşi eu îl doream ca şi când, căci seara  era evenimentul care generase deplasarea: inaugurarea noului sediu al Institutului Cultural Român la Lisabona, din celebrul cartier Alfama. Unde, fără trepied, eram mort. Şi îngropat.

Aşa că am luat-o fuga-fuguţa către biroul de bagaje pierdute unde am făcut o reclamaţie şi i-am menţionat doamnei de acolo câtă nevoie am de trepied până seara. De vreo 50 de ori. Respectiva doamnă, care cred că a înţeles din prima starea de disperare în care mă aflam, m-a asigurat că va face tot posibilul ca reuniunea eu-trepied să se producă cât mai devreme. Şi, cât completa ea hârţoagele, m-a rugat să mai verific încă o dată banda trei şi banda de după banda 13, poate-poate…

Aşa am ajuns la un total de şase drumuri dus întors între cele două benzi. Adică vreo trei kilometri jumate, făcuţi numai să văd dacă trepiedul meu se materializase în vreun loc din aeroportul portughez.

După ce că eram praf de nesomn, am intrat în Lisabona… (aproape) complet epuizat. Şi fără trepied.

Era un început promiţător!

De la aeroport şi până-n Lisabona e o aruncătură de băţ. Dacă-l arunci cu maşina. Oricum, pentru toate scopurile practice, aeroportul poate fi considerat ca fiind parte din oraş. Pentru că este.

În drumul către hotel am văzut destule străzi care mi-au adus aminte de Bucureşti. Dar, spre deosebire de Bucureşti, am văzut multe cladiri vechi cu arhitectură superbă care aveau geamurile… zidite. Şi decorate cu grafitti.

(Imaginea de mai sus e singura din tot articolul pe care n-am fotografiat-o eu si am luat-o de pe net)

Domnul de la ICR care ne ducea la hotel, mi-a spus că e o modalitate de conservare a clădirilor, până apare vreun cumpărător pentru ele. Interesantă metodă de protejare. Cam inestetică după părerea mea, nu că ar conta cumva dar, pentru că pot, mi-o exprim.

La hotel m-am prăvălit direct în pat. Fără somn aş fi devenit eu vedeta la inaugurarea noului sediu al ICR-ului din capitala Portugaliei şi n-aveam deloc intenţia să fiu atracţia serii.

După două ore de somn am intrat în tăvălugul muncii: interviuri la sediul ICR-ului, atmosferă, lucrările pictorului Gili Mocanu din noul sediu, concertul  violoncelistului Răzvan Suma din catedrala lisaboneză (Sé de Lisboa), interviu la Ambasada României, transmis materiale pentru ştiri cu un net care mergea pe loc, deloc şi rezemat, seara oşenească cu alte interviuri, expoziţia de fotografie “Fragmente oşeneşti/Meu Lar” a lui Remus Ţiplea, imagini din Lisabona.

Adică muncă şi dimineaţa şi la prânz şi seara, ca în toate deplasările în “afară”, făcute cu televiziunea. Un fel de sclav pe plantaţie. Noroc că în asta n-am fost “biciuit” ca în altele. Dar tot mă prăbuşeam ca retezat când ajungeam noaptea lângă pat. Partea cea mai tare e de obicei la întoarcearea în Bucureşti, când mulţi colegi se uită la tine ca şi când ai fi fost într-un concediu plătit de televiziune. Şi tu eşti rupt.

Trepiedul pentru care plătisem 90 de euro la Bucureşti mi-a ajuns la hotel a doua seară, după ce trecuseră toate evenimentele importante. Adica nişte bani cheltuiţi cam degeaba. Dar în general norocul mi-e prieten şi eu eram la mare nevoie, aşa că a convins-o pe Mihaela Crăciun (fostă colegă de televiziune şi actual consilier diplomatic al ambasadei) să-l roage pe  Tudor Cataraga (responsabilul cu filmările ICR-ului din Lisabona) să-mi împrumute un trepied. Şi Tudor mi-a dat ce avea mai bun, deşi era şi el pe baricadele înregistrării evenimentelor şi ar fi avut şi el nevoie.

Mulţumesc Mihaela, mulţumesc Tudor!

Printre picături… de fapt pe lângă torentul filmărilor pentru patrie, am avut şi câteva ore (prea puţine) să explorăm Lisabona pe unde ne taia capul. Fără cameră şi fără trepied, ca altfel iar degenera în muncă.

Capitala Portugaliei e surprinzătoare iar traficul pe străzi e de-a dreptul… uimitor!

Semafoarele par să fie mai mult decorative. Majoritatea maşinilor şi pietonilor circulă cam cum îi taie capul. Nu o singură dată am văzut semafoare care s-au făcut roşii şi două-trei maşini au trecut în continuare, fără nici o problemă. Sau am aşteptat la semafor în spatele unei maşini şi, după ce s-a făcut verde, am stat în continuare. Vreun minut. Cred că dacă nu claxona uşor şoferul nostru, am mai fi prins culoarea roşie de alte câteva ori.

Am înţeles că asta se întâmplă destul de des dar am observat că lumea de acolo nu e atât de încrâncenată ca cea de la Bucureşti. Pai cum ar fi fost dacă se întâmpla asta în frumoasa noastră capitală? Ar fi fost (cel puţin) un cor de claxoane furioase şi “carne” pentru nesimţitul de şofer care ţine circulaţia pe loc cât să-şi umple vreo trei-patru frigidere. Industriale.

Dar în Lisabona, omul de la volanul maşinii leneşe a zâmbit uşor, la fel a făcut şi şoferul nostru, şi s-a pus în mişcare în cele din urmă.

Pietonii traversează de cele mai multe ori pe unde le vine la îndemână şi ăsta-i motivul pentru care semafoarele (se pare) nu-s sincronizate: să nu prindă maşinile cine ştie ce viteză.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De multe ori mergi cu maşina 30 de metri, te opreşti la următorul semafor iar după ce pleci, te opreşti după alţi 20 de metri.

Tac-tac-tac-ul cu frecvenţă mare al motoretelor care transportă turişti e omniprezent. Pentru că şi ele sunt omniprezente. Cele mai multe au trei roţi, sunt acoperite şi majoritatea sunt decorate în fel şi chip.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Există şi variante mai moderne.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În oraşul vechi străzile sunt înguste şi multe sunt cu sens unic. Totuşi, oricât de înguste ar fi, tot au loc pentru tramvaiul care a devenit unul dintre simbolurile oraşului.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Obişnuit cu tramvaiele din Bucureşti, prima dată când am văzut unul în Lisabona mi s-a părut că e ceva ciudat. Nu mi-am dat seama din prima, dar la un moment dat mi-a căzut fisa: toate au doar două seturi de roţi plasate la mijlocul vagonului spre deosebire de cele patru perechi, plasate câte două, la extremitatea vagoanelor, cum sunt la noi. Şi nici nu sunt lungi şi articulate, având un singur vagon destul de mic.

Explicaţia pe care am primit-o atunci când am întrebat “de ce?” a fost că tramvaiele circulă pe trasee de multe ori denivelate, cu pante/rampe destul de abrupte şi orice altă variantă de plasare a roţilor ar risca să le lase suspendate în vârful dealurilor de pe traseu.

Sunt în general roşii şi galbene şi circulă cam peste tot. Bănuiesc că ăsta-i motivul pentru care ICR-ul chiar şi-a făcut reclamă pe unul.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Capitala Portugaliei cred că este singurul loc din lumea asta în care poţi să vezi şi faţa şi spatele aceluiaşi tramvai în acelaşi timp, dintr-un singur loc. 😀

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Iar dacă ziua tramvaiul circulă cum ştie toată lumea că merge un tramvai, noaptea caii electrici ai motoareleor se dezlănţuie şi-şi fac de cap: când trec la ore târzii pe lângă tine, merg atât de repede încât aproape nu le vezi. 🙂

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Iar pentru că tot am vorbit de simboluri, nu pot să nu pomenesc despre celebra ceramică picată “azulejo”, atât de cunoscută. E de origine maură se pare şi portughezii au folosit-o la decorarea bisericilor, palatelor dar şi a caselor obişnuite.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În general are motive geometrice dar sunt şi reprezentari figurative.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am văzut o grămadă de turişti de toate naţiile dar şi portughezi (cred) de origine asiatică, indiană sau africană.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De mai multe ori, prin locurile mai umblate am fost abordat de negri, indieni sau asiatici cu variaţii ale întrebarii:

-My friend! Do you you want some marijuana? Hashish?

Desigur că i-am refuzat de fiecare dată şi m-am îndepărtat cu un aer superior de ei.

Portughezii se laudă că şi capitala lor, ca şi Roma, e aşezată pe şapte coline. N-am stat să le număr, dar, la cât am urcat şi-am coborât p-acolo s-ar putea să fie chiar aşa.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Vi se pare cumva că podul din fotografii e Golden Gate-ul american? Ei bine, vi se pare! Dar pe bună dreptate, căci e acelaşi proiect. Ba chiar podul portughez e mai lung decât cel din San Francisco dar nu la fel de lat.

Arhitectura, după cum se vede, e o întrepătrundere de vechi şi nou, ca în multe din metropolele care au secole de istorie în spate, au fost imperii coloniale, n-au fost nevoite să reziste unor atacuri de cucerire şi n-au intrat într-o fază de negare a trecutului în care să se apuce să dărâme tot ce era vechi.

Pentru că sunt la arhitectură, nu pot să trec peste cea mai veche biserică din oraş, Sé de Lisboa, a cărei construcţie a început în anul 1147. A trecut prin multe cutremure şi planul i-a suferit multe modificări de-a lungul timpului, acum fiind un amestec de stiluri arhitecturale.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Peste toate clădirile vechi sau noi, veghează din inerţie Castelo de São Jorge, căci nu prea are ce duşmani să urmărească de multă vreme. L-am zărit întotdeauna de jos, printre umerii clădirilor de pe stradă, cum domină înălţimea uneia dintre colinele Lisabonei.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

N-am avut timp să ajung să-l văd pe îndelete dar mi-ar fi plăcut.

Nicio metropolă care se respectă nu există fără reprezentări figurative tridimensionale în piatră sau alte materiale. Adică statui.

În Lisabona avem de unde alege, din mai multe categorii.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Apa mângâie pământul, piatra şi betonul capitalei portugheze pe o distanţă considerabilă dar, dacă aţi crezut (ca şi mine) că e vorba de saramura Oceanului Atlantic, v-aţi înşelat. Dulcea apă din estuarul fluviului Tejo prestează acest serviciu.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pentru că e aşa de multă apă pe lângă Lisabona, multe dintre bucatele locuitorilor au legătură cu ea.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Şi pentru că tot a venit vorba despre mâncare, pot să spun că preţurile sunt destul de rezonabile. Cu 10-15 euro poţi să mănânci bine la destule dintre restaurantele care împânzesc străzile oraşului. Există, bineînţeles, şi meniuri mai scumpe dacă te ţine buzunarul.

Apa cea mare şi multă are influenţe puternice asupra climei, iar clima influenţează ce plante apar pe meleagurile portugheze.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Duminică, în ziua de Paşte, în timp ce filmam de zor imagini din capitală, am fost surprins de oameni care alergau pe stradă. Organizat.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am aflat ulterior că era vorba despre semimaratonul „Cascais Oeiras Lisboa Classic ”. La 20 de km lungime, o distanţă considerabilă dacă mă întreabă cineva pe mine, cei din frunte alergau de parcă erau toţi dracii pe urmele lor, pe când cei de la mijloc spre coadă mergeau ca într-o plimbare liniştită.

La invitaţia doamnei Mihaela Georgescu Delafras am fost să sărbătorim Paştele la Estoril, în superba casa care a aparţinut regelui Carol.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Acolo am servit masa de Paşte alături de colegi jurnalişti, oficiali ai Ambasadei Românei în Portugalia, artişti.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

După masă am ascultat fragmente din jurnalul regelui Carol în lectura doamnei Georgescu Delafras, care i-a studiat cu pasiune biografia.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Pentru că tot eram în Estoril, am făcut o vizită scurtă şi pe la domnul Blaga.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Habar n-aveam că are o statuie acolo.

Până să o luăm către aeroport, domnul Gelu Savonea, directorul adjunct al ICR-ului şi ghidul nostru prin Lisabona, a ţinut să ne ducă pe ţărmul oceanului Atlantic, pe o plajă de lângă Estoril.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

IMG_20150412_191431

Aş fi rămas zile acolo nu doar jumătatea de oră pe care-am avut-o la dispoziţie.

Oricum, nu mi-aş fi putut dori o încheiere mai potrivită decât plaja de la Estoril pentru vizita mea portugheză.

Avionul spre România a plecat cu întârziere de jumătate de oră, la 10.30 P.M. La 5.00 A.M am ajuns în Bucureşti. Pe drum n-am putut să dorm deloc.

Ultima lovitură „portugheză” încasată de subsemnatul! 🙂

Anunțuri

18 gânduri despre &8222;Apă, soare, istorie: Lisabona&8221;

  1. Când ți-am văzut câte-o poză pe Facebook, nici nu știi cât de tare te-am invidiat. Acum, ca am citit articolul, te compătimesc în cel mai sincer mod posibil. Și, dacă te ajută cu ceva, să știi că am vizitat și eu Praga și Viena. Dar, spre deosebire de tine, m-am putut bucura atât de somn, cât și de vizite amănunțite :)).

    Apreciat de 1 persoană

    • Sa stii ca si mie mi se rupe inima de mine, de multe ori! 😀
      Ca tot am fost de curand intr-o deplasare prin Oltenia, citez din intelepciunea gazdei mele: „totul in viata se plateste. Intr-un fel sau altul”.
      Si e pe dreptatea lui aici! 🙂
      Faptul ca nu prea am timp pentru mine in deplasarile astea afara din tara, m-a facut sa refuz destule. Dar, cand si cand, mai zic „da”! Ca la asta, in Lisabona. 🙂
      Sa stii ca ma bucur tare pentru tine c-ai ajuns unde-ai ajuns si c-ai avut timp sa faci cam ce vrei. Asa s-o tii in continuare! 🙂

      Apreciază

  2. Nu stiam eu pana acum de ce-mi esti simpatica. Acum mi-e clar: pentru generozitate! 😀
    Deja ma bucur pentru momentele in care te vei bucura pentru mine si sunt convins ca, bucurandu-te si pentru mine, si bucuria ta va fi mai mare ! 😀

    Apreciază

    • Daca tu crezi ca a fost concediu, degeaba as incerca eu sa te contrazic! 😀
      Cu repetitia e foarte bine, ca doar ea e mama invataturii! 😉
      Si sar’na! Ma bucur ca-ti plac fotografiile mele! 🙂

      Apreciază

  3. Mi-a placut cum ai povestit! Daca n-as fi fost deja acolo, as fi fost tentata. De la inceput am rezonat cu tine, si noua ne-au ratacit un bagaj si a venit a doua zi, dar ei au fost foarte amabili la aeroport. Is de treaba portughezii, si calmi. Hai in sus, hai in jos, cam asa e pe colinele alea. Am ajuns la castel. Frumos azulejo-ul ala cu paunul. N-ai zis nimic de pasteis, dar poate ca nu te dai in vant dupa dulce.
    Imi place stilul tau, mi-a placut si articolul de pe SuperBlog. Mai ales ca esti artist :).

    Apreciat de 1 persoană

  4. Nu pot decat sa ma bucur ca suntem pe aceeasi lungime de unda! 🙂
    Multumesc mult pentru apreciere!
    Iar daca si tu ai patit chestia cu bagajul, se pare ca amabilii portughezi de la aeroport lucreaza la un obicei :D.
    Despre pasteis n-am zis nimic pentru ca… nu l-am intalnit! Sau daca am dat peste el, nu mi-a fost prezentat ca ceva specific portughez care trebuie musai bagat in seama… Dar nu-i bai, recuperez data viitoare cand ajung acolo 🙂
    Si chiar daca nu stiu la care articol de pe SuperBlog te referi, ma bucur ca-i de bine! 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s