Uşi… parşive! (adică „Tricky Doors” :) )

Cameră.

La ce te gândeşti când acest cuvânt îţi gâdilă urechile, îl vezi rezemat de vreo pagină de hârtie sau cocoţat pe vreun ecran de gadget superdeştept?

La o cameră de apartament/casă? Sau la o cameră de bicicletă ori de maşină? Sau poate te dau sunetele melodioase afară din casă şi te gândeşti la muzica… de cameră?

Nu ştiu la ce te gândeşti tu, dar eu, dacă n-am vreo pană la bicicletă sau treabă pe lângă vreun cvartet/ cvintet/ sextet care-şi dă măsura talentului la diverse instrumente, mă gândesc la o anumită cameră, dintr-un anume apartament.

Desigur, există şi-o explicaţie pentru această asociere.

Nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar la un moment dat am fost şi eu mic, ca mai toată lumea. Şi pentru că ai mei părinţi aveau amândoi serviciu, după ce că eram mic am fost destulă vreme şi singur acasă. Sună cunoscut, nu? Normal, că doar e reţeta cea mai sigură pentru chestii interesante! 😉

Într-una din zile, când m-a apucat foamea, mi-am pus la încălzit, ca de obicei, nişte mâncare din cea lăsată de maică-mea şi m-am dus în dormitor. Nu ştiu cum erau aliniate planetele atunci şi ce adieri apăruseră prin urmare, dar cert e că, după ce am intrat în cameră, uşa s-a trântit cu putere. Aproape că mi-am ieşit din piele de la sperietură pentru că era o uşă din acelea de interior, cu geam galben translucid, cu model, zdrăngănitor, care făcea ca toţi dracii, mai ales la lovituri puternice.

Totuşi sperietura nu mi se trăgea în întregime de la uşa trântită şi concertul geamului . Mi se trăgea mai mult de la bucile pe care le şi vedeam înroşindu-se sub loviturile de nuia ale mamei, generate de geamul spart. Bucile din dotarea proprie, fără doar şi poate.

Cu tot roşul pe care-l vedeam în faţa ochilor, m-am dus să văd cât de distrus era geamul. Ei bine… nu era!

Iuhuuuuu!

Roşul dureros de pe retină a dispărut ca un vampir care vede lumina soarelui şi-a fost repede înlocuit de nuanţe văratice, pline de bucurie.

Că tot nu se spărsese geamul şi scăpasem de un tratament “medicinal” ca prin urechile acului, foamea a sărit aprig pe mine şi-a încercat din răsputeri să mă doboare. Evident că nu puteam s-o las!

Era momentul să văd cât de bine se încălzise mâncarea. Aşadar, cap-compas către bucătărie.

Numai că… NU SE MAI DESCHIDEA UŞA!!!

Şoc şi groază!

M-am apucat să trag de ea din toate poziţiile, cu mâinile şi cu picioarele în toate combinaţiile posibile…

NIMIC!

Nici măcar nu se clintea! Iar geamul, nici prin cap nu-mi trecea să-l sparg ca să pot să ies din dormitor! Că doar abia fentasem roşul usturător.

Totuşi, cumva, trebuia să ajung în bucătărie căci mâncarea de pe foc s-ar fi transformat în puţină vreme în vulcanul Etna şi-ar fi scuipat vălătuci de fum care-ar fi atras pompierii de pe o rază de zeci de kilometri.

Dar cum?

Că uşa mă ţinea prizonier mai ceva ca nişte gratii de închisoare…

Fundul iar începea să se înroşească!

Aşa că m-am aşezat eu strâmb ca să judec drept şi-am găsit soluţia! Şi încă nu mirosea a fum!

Am sărit balconul din spate şi-am intrat în bucătărie pe geamul din faţa blocului, pe care-l lăsasem uşor deschis să nu se facă aburi. Am şi eu momentele mele de inspiraţie, recunosc! 🙂

Trebuie să vă zic (dacă nu cumva v-aţi prins până acum) că nu-s nici un Superman, nici vreun Spiderman. “Săriturile” le-am putut executa pentru că… stăteam la parter, eram destul de suplu şi suficient de… inconştient! Şi pentru că puteam! 🙂

Norocul meu a fost că nu m-a văzut nimeni când am executat operaţiile descrise mai sus. Mâncarea de pe aragaz încă nu se transformase în lavă, era doar uşor fierbinte, numai bună de înfulecat.

După ce-am mâncat, n-am reuşit neam să conving uşa de la dormitor să se deschidă nici de pe partea asta. Cu toate astea, eram destul de liniştit şi încrezător, că doar nu mai era vina mea.

Până la urmă a rezolvat-o tata seara, provizoriu şi după aia a schimbat broasca  cu totul, că nu mai era bună de nimic.

Eu am scăpat intact din toată experienţa, cu toate că ai mei s-au uitat niţel ciudat la mine. Deşi nevătămat fizic, totuşi nu şi fără urmări, căci mi-a rămas aşa, un sentiment… inefabil când vine vorba de camere din care nu pot să ies. De atunci mă feresc de ele cât pot.

Dacă mi-ar fi spus cineva, vreodată, că eu, de buna voie şi nesilit de nimeni, voi intra într-o cameră despre care să ştiu dinainte că va fi închisă, ei bine… l-aş fi trimis frumuşel pe cineva-ul ăla la plimbare. Învârtindu-se!

Totuşi viaţa este minunată şi prezintă multe aspecte. Şi surprize!

Blogul mi-a îmbogățit viața și mi-a lărgit cercul de cunoștințe. Iulia Boiu, o amică pe care am cunoscut-o la gala SuperBlog 2014, blogger și ea, mi-a lansat la un moment dat o provocare,  scandaloasă de-a dreptul: să particip la experiența „escape room”.

Ca  și filosofie personală de viață, eu mă feresc cât pot de „romgleză” dar, de data asta n-am avut ce să-i fac, pentru că așa e cunoscut conceptul peste tot. Plus că în română nici nu sună la fel de interesant: „camera din care (să) scapi” sau „camera din care (să) evadezi”.

Oricum, dacă n-ai auzit despre asta până acum, cred că și denumirea în engleză și încercările mele de traducere în română ți-au conturat măcar o vagă idee.

Iar dacă e vagă, e de datoria mea s-o clarific.

Când te înhami la o asemenea întreprindere, intri într-o cameră.

Nimic neobișnuit până acum, nu? Că doar intrăm și ieșim din camere cât e ziulica de lungă. Dar când e vorba de o „escape room”, ei bine, lucrurile stau altfel. Dramatic altfel!

Pentru că, după ce-ai intrat, ușa se închide după tine și cheia rămâne afară, la persoana care te-a încuiat. Doar că, în afară de cheia care a încuiat ușa pe dinafară, mai există și o cheie pe dinăuntru. Numai că nu e așa, la vedere, în broască sau pe vreun birou. E ascunsă și nu oricum.

Toată lumea știe ce e aia o ceapă, da? Ca să ajungi la inima focoasă și fragedă, trebuie să treci de  foaie peste foaie de înveliș plin de lacrimi.

Exact așa e și la o „escape room”. Doar că fără lacrimi (sau oricum, cu mai puține, și alea de frustrare).

Ca să ajungi la cheia izbăvitoare, trebuie să treci de la un indiciu la următorul. Care indicii pot să fie orice și oriunde. Desigur, doar pe teritoriul camerei.

E ca într-o poveste polițistă cu deosebirea că trebuie să ajungi la problematica cheie în 60 de minute.

Cum cărțile polițiste mi-am placut dintotdeauna, prilejul de a face pe detectivul a pus la colț sechelele din copilarie, așa că așteptam cu o ușoară nerăbdare prilejul.

Prima (și singura) experiență a mea de până acum într-ale „evadării” din camere încuiate se numește „Tricky Doors”. Adică „Uși… parșive”, după cum spune și titlul articolului. 🙂

Și-am experimentat aceste uși mai puțin obișnuite alaturi de Iulia (desigur 🙂 ), de Raluca, de Andrei, de „minunatul” Emil (.el!) și de Alex, toți agregați sub denumirea de „Internet explorers”. Eu eram singurul „biban”, căci toți ceilalți erau „cătane” vechi, hârşâite de experiențele multor alte camere.

Dacă n-am zis până acum a venit momentul să menționez că e bine ca această experiență  să fie parcursă în mai mulți, preferabil cu abilități în domenii cât mai diverse pentru că și indiciile fac apel la capacități diferite.

Așadar, e mai bine-n gașcă deoarece și pentru că în grup activitățile au niște avantaje indubitabile!

De exemplu, știți care-i avantajul sexului în grup?

Hmmm???

Că poți să lipsești! 😀

Numai că mie nici prin cap nu-mi trecea să beneficiez de acest avantaj al grupului în cazul ăsta!

Am fost primiți cu brațele deschise de „autorii” camerei, Roxana și Silviu care păreau că ne aşteaptă. Culmea, chiar asta făceau!

După ce ne-au „confiscat” toată tehnologia mobilă și fixă de pe sau de pe lângă noi, ne-au pus în tema și cu povestea. Decât să fie lungă, mai bine zic de varianta scurtă: „Alarma generală declanșată în oraș te blochează în anticariatul micului orășel Sunderland. Vei reuși să evadezi în 60 de minute?”

Că tot aflasem cadrul în care urma să ne desfășurăm, „torționarii” noștri ne-au dezlănţuit în cameră și-au inchis repede ușa după noi, ca nu cumva să se razgândească careva.

Iar camera era ceva…

Pentru că eram într-un anticariat, n-aveau cum să lipsească chiar cărțile. Așa  nu lipseau: erau destule, în mai multe locuri, alături de alte piese de mobilier care participau sau nu la  povestea indiciilor.

Părea o cameră aproape obișnuită, poate cu excepția cărților ușor mai numeroase.

Ei bine, doar părea!

Pentru că oriunde exista ceva ce putea fi deschis, era şi-un lacăt: şi pe scrin și pe cutie și pe sertarele de la birou … peste tot!

Și lacătele nu erau doar de un singur tip. Nuuuuuu! Ar fi fost prea simplu!

Erau lacăte și cu cheie și cu cifru (cu combinații de trei sau patru cifre) și mai era și-o variantă de lacăt de tip seif, dintr-acelea care trebuie rotite de câteva ori într-o parte după care de nu știu câte ori în partea cealaltă și tot așa.

Am o mare bănuială că d-aia se şi numeşte după cum v-am zis. Într-adevăr, parşive! 😀

Desigur, ca să descoperim combinațiile câștigătoare ale lacătelor trebuia să rezolvăm diverse puzzle-uri. Şi de câteva ori, după ce am reuşit să deschidem o încuietoare, am dat peste alta şi-am luat-o de la capăt.

Inteeens! 🙂

N-o să vă zic acum exact ce și cum, ca să nu vă stric plăcerea descoperirii pe propria piele. Dar pot să spun că unele aveau legătură cu cărțile, altele cu niște texte, unul cerea să se-mprietenească cu matematica, câteva necesitau atenție sau logică. Iar niște indicii chiar ni s-au relevat într-o tușă măiastră, cu ajutorul unui indiciu de efect, obținut (cum altfel?) tot după rezolvarea unui puzzle.

La coechipierii mei se vedea că făceau asta împreună de ceva vreme. Cum au intrat, s-au împărţit şi fiecare a început să facă altceva decât ceilalţi. Unii citeau indiciile sau se uitau după ele, alţii căutau coduri şi le încercau pe multitudinea de lacăte, alţii erau pe jos cautând indiciile din unghiuri mai puţin obişnuite. Când cineva găsea ceva şi nu reuşea să-i dea de cap, venea altul şi-şi mula creirii pe problemă. Nu reuşea nici el? Altcineva la rând şi până la urmă i se dădea de cap. Oamenii chiar se mişcau cu talent şi m-am străduit să mă ridic şi eu la înălţimea lor.

Când am intrat în cameră, n-aveam nicio aşteptare vizavi de performanţa mea, că nu prea ştiam despre ce-i vorba şi cu ce se mănâncă. Îmi promisesem mie însumi să mă străduiesc, dar n-aveam mari speranţe.

Nu mică mi-a fost mirarea când am reuşit să aduc o contribuţie relevantă în două momente importante ale acestei vânători de indicii.

Desigur că am crescut în ochii mei! 😀

Dar fără ceilalţi, contribuţia mea n-ar fi dus nicăieri: ei au fost cei care au dus “greul”!

Oricum, experienţa este una foarte interesantă şi intensă! Chiar adrenalitică i-aş spune, căci hormonul în cauză se manifestă plenar în decursul celor 60 de minute. Toţi eram într-o stare febrilă şi fiecare dintre noi exulta când cineva reuşea să “spargă” vreo ghicitoare sau ne agitam nervoşi când eram în căutarea unei soluţii.

Timpul parcă se instalase într-o maşină de Formula 1 care avea în faţă cel mai bun asfalt turnat în linie dreaptă, aşa de repede a trecut. Nici nu ne-am dat seama cât de repede. Bine, din când în când ni se amintea prin staţie cât mai avem până la final şi asta ne băga în viteză şi mai tare.

La final am reuşit să ieşim cu cheia găsită de noi, deşi am depăşit cu câteva minute timpul. Roxana şi Silviu ne-au spus că, deşi am ieşit din cele 60 de minute, aveam cel mai bun timp scos de vreo echipă de până atunci pentru că  niciuna nu reuşise să termine în intervalul alocat.

Altfel spus, eram cei mai buni dintre cei mai răi! 😀

Am fi putut să ne încadrăm în timp sau chiar să terminăm mai devreme, dacă eram mai atenţi la început. Dar deja era prea tardiv… de târziu!

Oricum, “Tricky doors” au fost… parşive, dar frumos gândite, provocatoare şi bine implementate

A fost o experienţă extrem de interesantă, care mi-a plăcut maxim! E genul de activitate care te face să-i cunoşti mai bine pe oamenii cu care combaţi şi poate ăsta-i motivul pentru care mi se pare extrem de potrivită pentru “team building”. Desigur, pentru echipe mai restrânse.

Iar dacă (întâmplător) credeţi că m-am lăsat purtat de entuziasmul primei experienţe de acest gen, ei bine nu trebuie să mă credeţi pe mine pe cuvânt. Şi celorlalţi colegi de suferinţă le-a plăcut mult camera şi-au susţinut asta sus şi tare, cel puţin de faţă cu mine. După ce ne-am despărţit, nu mai ştiu, dar deja nu mai e vina mea. 🙂

Oricum după această aventură, pentru mine cuvântul “cameră” a căpătat încă un sens, plin de conotaţii plăcute.

tricky

Dacă vi s-a părut interesant ce v-am povestit, puteţi să încercaţi pe pielea voastră experienţa. Camera încă nu are pagină dedicată pe net (deşi se lucrează intens în direcţia asta), dar o simplă căutare pe Facebook vă va da toate datele de care aveţi nevoie.

Bravo “Tricky Doors”, mulţumesc Iulia, mulţumesc “Internet explorers”!

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Uşi… parşive! (adică „Tricky Doors” :) )&8221;

  1. Pingback: Tricky Doors

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s