Răţuştita răţoială

Cu toţii ştim că suntem mulţi. Ai dracu’ de mulţi!

Vreo 7.000.000.000 şi ceva de oameni în momentul ăsta pe minunata planetă albastră. Nu cred că mi-ar ajunge o viaţă dacă ar fi să număr fără să mă încurc până la şapte miliarde. La câţi suntem, nu reuşesc să-mi dau seama cum ne mai suportă Pământul la câte îi cauzăm, dar probabil strânge din dinţi şi înghite în sec fără să facă ceva definitiv, tocmai pentru că (încă) este… minunat.

Şi la atâta amar de lume, dacă o iei şi-o scuturi un pic, cad tot felul de ciudăţenii, unele mai cârlionţate ca altele.

De exemplu, fobiile.

Sunt atât de multe şi de diverse, încât am ajuns să cred că ar putea fi câte una pentru fiecare persoană din cele şapte miliarde. Sau chiar mai multe dacă mă gândesc că unii sunt colecţionari. 🙂

Iar pentru că oamenii nu se nasc egali, indiferent de ce ar spune unul sau altul, nici fobiile nu sunt pe picior de egalitate.

Unele sunt uşchite rău. Sau bine, depinde de perspectivă!

Să iau un exemplu oarecare, să zic… hipopotomonstrosecvipedaliofobia!

Ştie cineva ce e?

Haideţi, fără frică! Hmmm… chiar nimeni?!

Păi să o luăm logic!

Hai să împărţim această fobie în bucăţele digerabile şi să vedem unde ajungem. Aşadar care poate fi legătura dintre un hipopotam, un monstru şi o secvenţă cu pedale?!

Haideţi că nu e greu!

Evident că nu e nicio legătură dar împreună formează cea mai lungă denumire de fobie!

Şi da, aţi ghicit! Hipopotomonstrosecvipedaliofobia este… frica de cuvinte lungi. 😀

O altă fobie ocupă un loc special pentru mine: cenosilicafobia.

Şi oare despre ce-o fi vorba? Haideţi, ce vă sugerează cenosilicaţii? Nu cumva… teama de o halbă goală de bere? Că exact despre asta-i vorba! 🙂

Dar cum cine ştie se cheamă că-i învăţat, dacă cineva se încadrează într-o categorie sau cealaltă poate lua măsuri.

Aşa că dacă eşti hipopotomonstrosecvipedaliofob trebuie să ai grijă să fii pe lângă oameni pentru care cea mai importantă carte-i asul şi nu simt nevoia să se dea mari debitând cuvinte complicate. Dacă au fost şi certaţi cu şcoala şi cred că cratima e o chestie legată de bucătarie – crati(ţă,)mă- cu atât mai bine. Aşa vei avea cu siguranţă o viaţă liniştită! 😀

Alte măsuri se impun dacă eşti cenosilicafob. De exemplu ai putea să-ţi faci prieteni pe la o fabrică de bere ca să-ţi poţi trage cu reducere o conductă de la locul lor de muncă şi până la tine în casă. Aşa halbele nu vor mai fi niciodată goale, ci tot timpul îmbrăcate decent. Liniştea sufletească merită orice investiţie, chiar cu valoare mai mare decât conducta, nu-i aşa?

Cu alte cuvinte, fiecare „fobist” ( a nu se confunda cu „fomist”) în parte poate face ceva ca să-i fie bine.

Dar sunt şi situaţii în care ţinta fobiei se sesizează şi vrea să ia măsuri, considerându-se nedreptăţită.

Acesta e cazul „ţintei” anatidaefobiei care este… raţă! Da, aţi citit bine! Anatidaefobia e denumirea dată spaimei iraționale de a fi permanent urmărit de o… rață!

Bineînţeles că raţele din lumea largă nu puteau să lase lucrurile aşa. Aşa că la congresul mondial al tuturor raţelor vizibile sau invizibile (care se ţine din doi ani jumate în trei şi apoi în patru ani şi două luni) toată populaţia răţuştit-răţoită a votat în unanimitate să se ia măsuri, că asta-i o discriminare de-a dreptul discriminantă.

Cum adică???

Răţuştele răţoite şi răţoii răţuştiţi n-au altceva mai bun de făcut decât să se legene după unii bărbaţi sau după alte femei?! Chiar aşa de lipsit de responsabilităţi cred oamenii că e poporul răţuştios???

Astfel s-au creat comitete răţuştite şi comisii răţoite şi au fost împărţite sarcini teritoriale.

Responsabilii răţuştimii din ţara noastră au făcut ce face orice fiinţă cu scaun la cap: s-au gândit să apeleze la prieteni.

Aşa au ajuns, legănând (nu chiar aşa) domol din coadă, la amicii de la Puzzle Rooms. Acolo, îmbătate cu elanul congresului, au bătut cu ciocul în masă, uitând pentru câteva momente că sunt, totuşi, printre prieteni.

-Ne ajutaţi sau nu ne daţi?!?

Băieţii  puzzleicioşi şi-au dat imediat seama că populaţia răţuştioasă era purtată de un val de indignare care n-avea de-a face cu ei şi bineînţeles că au fost de acord. Dar au venit şi ei cu nişte sugestii.

Şi aşa a apărut o cameră care are ca scop principal tratarea anatidaefobiei, numită (cum altfel?!) „Fear of the… DUCK”. Pentru că frica ţi-o învingi înfruntând-o!

Chiar dacă-i cu şi despre raţe, respectiva cameră mai are şi nişte posibilităţi secundare de tratament. Pentru că e populată cu o mulţime de reprezentanţi ai familiei Anatidae (adică de raţe) poate fi folosită cu succes şi în tratarea enochlophobiei, adică a fricii de mulțimi.

Şi toată lumea ştie că mai toate raţele sunt de un galben delicios, nu? Desigur, mai puţin alea care nu sunt.

Nu ştiu dacă vă vine să credeţi, dar sunt unii care aproape fac pe ei de frică atunci când văd (sau aud cuvântul) galben. Adica sunt xanthophobi.

Şi cum multe dintre raţele din camera de care vorbesc sunt galbene… v-aţi prins unde bat, da?! 🙂

Relaţia mea personală cu raţele e… oscilantă.

Când eram mic, le fugăream de le săreau fulgii. Asta până s-au prins ele că eu sunt totuşi mic şi singur şi că ele, chiar dacă-s relativ mici, sunt mai multe. Şi aşa au pus-o de-o coaliţie care-l avea exclusiv în colimator pe un anume puşti obraznic care se credea buricul Pământului.

Ani de zile nu m-am mai apropiat la mai mult de zece metri de orice picior de raţă şi bineînţeles că aveam impresia că mă pândesc de după orice colţ. Mai ales noaptea.

Dar la un moment dat au început să-mi placă destul de tare.

Cel mai mult îmi plăcea pieptul, aşa cum îl gătea maică-mea. Şi-am realizat de ce se spune că “Dulce-i răzbunarea”… Dar eram în afara pericolului diabetic, căci răzbunarea mea era… mmm, doar delicioasă! 🙂

Cum relaţiile mele răţuştioase au fost destul de… vijelioase de-a lungul vremii, atunci când am primit o propunere răţuştită de la Iulia Boiu, n-am stat prea mult pe gânduri ca s-o accept: era momentul să văd exact cum stau cu măcăiala!

Zis şi făcut!

Aşa ne-am adunat la Puzzle Rooms, într-o seară din anul de graţie 2015, patru amatori de măcăieli: Iulia, Raluca, Alex şi (desigur) subsemnatul, căci dacă n-aş fi fost, nu v-aş fi povestit! 😉

Cum la limbile străine pe care le cunoşteam în grup nu intra şi măcăieza, iniţial am preferat cu toţii un contact uman, care să ne explice ce şi cum.

Care contact ne-a povestit că, dacă raţele au venit cu ideea unui loc special amenajat pentru îmbunătăţirea ameliorării relaţiilor raţo-umane, ei au venit cu ideea să facă treaba asta interactiv-distractivă, mai ales din cauza barierelor lingvistice dintre cele două specii. După instructajul de rigoare (că vom fi încuiaţi în camera răţoită maximum o oră, că vom avea de rezolvat diverse joculeţe, puzzle-uri şi ghicitori şi dacă nu se întâmplă nimic atunci când tragi/strângi/împingi/ apeşi pe ceva, ei bine, surpriză! N-ai nevoie de un ciocan mai mare! Trebuie pus capul la contribuţie! Că nu-l ai doar ca să nu-ţi plouă-n gât!) ne-a dezlănţuit în cameră.

Când am intrat acolo…

Oooo, Doamne, câte ră… ţuşti o chestie galbenă de undeva, altundeva!!! Urmată de un zgomot de… măcăială??? Să-mi sară pitpalacul din piept, nu alta!!! Că omul iniţial ne spusese că e linişte şi pace prin camera răţuştită şi că primul contact nu-l vom avea cu raţe în pene şi oase, ci cu diverse reprezentări ale acestora în diverse materiale, 2D sau 3D, tocmai ca să ne obişnuim cu ideea. Dar ale dracu’ raţe, chiar şi-n reprezentări, se mişcăăăă şi măcăie?!?

Piei, satană!!!

Dar m-am liniştit repede când m-am lămurit că o răţuşcuţă căzuse şi ea, un pic, de pe masă.

Şi aşa, liniştit, am putut inspecta camera în linişte.

Şi ce mi-au văzut pupilele?

Răţuştiuţe lângă răţuştele, alături de răţuşti răţuştitoare, cot la cot cu raţe răţuştite, pe lângă răţoiuţi răţoitori, toţi şi toate vecini cu răţoi răţoiţi!

Recunosc! De atâta răţuştiteală răţoitoare nu mai avusesem parte în viaţa mea e până atunci! Dar toată populaţia era simpatică, aşa că n-am avut nicio emoţie nelalocul ei.

La a doua privire, am văzut că-n cameră nu era doar populaţia răţuştită.

Erau şi lăcăţişoare adiacente cu lăcăţele, pe lângă lăcătuţe, alături de lacăte şi încuietori, cu cifru sau cu chei… Atât de multe, încât automat m-am gândit că există şi-o fobie cu lacăţele. Dar, la cât m-am uitat pe net, n-am reuşit să dau peste ea. Ori n-am căutat suficient de amănunţit, ori chiar nu există încă. Şi-n cazul ăsta, personalul de specialitate ar trebui să se gândească serios s-o denumească şi s-o includă pe lista oficială a fobiilor. La câte lacăte există pe lumea asta (şi multe dintre ele în camera răţuştit-răţoită) trebuie să existe cineva care moare de frică când le vede!

Din fericire niciunul dintre noi nu intra în categoria respectivă, aşa că nu s-a auzit niciun răcnet de groază.

La respectivele lacăte se simţea intens coada băieţilor veseli, mari fani ai puzzle-urilor şi buni prieteni ai raţelor.

Adică… staţi aşa! Nu coada, că asta-i a raţelor. Se simţeau ghearele… Tot nu-i bine! Nici ghearele!

Ăăăăă… înţelegeţi voi!

Adică, pe principiul “o mână o spală pe celaltă” şi raţele şi băieţii cu puzzle-urile şi-au adus contribuţia la camera  răţuştioasă.

Lacătele nu erau, bineînţeles, aruncate într-o grămadă şi nici nu atârnau în aer. Erau puse sau prinse în diverse locuri, pe diverse obiecte. Şi, în timp ce ne împrieteneam cu raţele, puteam să îmbinăm utilul cu plăcutul şi să luăm lesa de pe  neuroni, ca să vedem dacă eram pe măsura indiciilor care deschideau lacătele.

Şi aşa am început noi să cercetăm camera, urmăriţi tot timpul de privirile iscoditor-prietenoase ale poporului răţuştit-răţoit de pe pereţi, de pe mese, de pe rafturi, de pe podele.

Desigur că n-o să vă spun exact în ce constă drumul indiciilor, căci dacă ajungeţi şi voi pe la raţe n-o să aveţi satisfacţia reuşitei prin forţele proprii. Dar pot să vă spun că veţi avea de-a face cu nişte cărţi de joc, cu prietenul Rubik reprezentat cu demnitate de celebrul lui cub, veţi întâlni strămoşul videoproiectorului, veţi încerca să daţi de nişte baterii mai tari decât soldaţii din forţele speciale la cât de bine stau ascunse, veţi avea plăcerea ascultării unor emisiuni foarte instructive la radio şi vă veţi juca şi cu ultima tehnologie “deşteaptă”. Şi nu numai!

Firul indiciilor este de-a dreptul simpatic şi satisfacţia rezolvării lor face toţi banii.

Mai trebui să ştiţi că raţele şi răţoii sunt extrem de prietenoşi dar nu vă vor ajuta nici măcar cu o scamă. Dar, dacă reuşiţi să obţineţi cheia de ieşire în timpul alocat, vor fi primele care vă vor felicita din tot sufletul lor aviar, exact aşa cum au făcut cu noi, cei patru îndrăzneţi, atunci când am ieşit împresuraţi de măcăieli entuziaste cu vreo zece minute înainte de expirarea orei de graţie. 🙂

11947383_10206184260218655_1906659122106885453_n

Eu nu pot decât să recomand cu căldură experienţa răţuştit-răţoită pe care o oferă băieţii veseli de la Puzzle Rooms şi vă doresc evadări spornice! 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s