Urcările noastre toate

 

E vară, e vreme frumoasă şi Bărbosul zâmbeşte larg bicicliştilor oriunde s-ar afla, chiar şi-atunci când aruncă cu valuri de căldură în ei să vadă dacă-s de îngheţată sau dintr-un material ceva mai rezistent.

Cum trăiesc într-o ţară extrem de frumoasă n-ar fi păcat să biciclesc doar în Bucureşti şi-n împrejurimi?!

Intrebarea fiind retorică, mai jos povestesc de cel de-al doilea traseu „extern” de-al meu, în care am mers cu trenul până la Slanic Prahova şi de acolo am luat-o pe biclă spre Câmpina.

Veloevenimentul a fost organizat de „Biker’s Crew” într-o combinație combinatorie cu „Tribul bikers pe 2 roți”. Știu că asta sună ca într-un film american cu cafteli între bande de motociclişti, dar aici a fost vorba de două roți cu tracțiune de la gladiolele fiecăruia și nici cât un negru sub unghie de vreo bătaie, cât de mică. Și-a fost (desigur) cu români, de care s-au ocupat Florin Coman și Valentin Zaharia, cărora musai trebuie să le mulțumesc.

Totul a mers ca pe roate și era cât pe ce să fie perfect dacă nu erau ceva scârțâieli la planificare. Inițial tura a fost postată cu un traseu pe bicle de la Slănic Prahova la Câmpina de  vreo 37 de kilometri, după care, destul de aproape de data plecarii, a fost supus la vot un alt traseu, mai lung, mai greu dar mai spectaculos de vreo 56 de kilometri.

Până să văd că s-a votat traseul mai lung și mai greu, deja Florin luase biletele de tren  și aveam opțiunea să stau acasă să pierd banii sau să merg cu toată gașca pe traseul mai lung. Dacă n-aş fi aburit-o pe Elena să vină în tură, susținând sus și tare că-i pentru începători așa cum e ea, mergeam fără probleme pe traseul mai lung. Dar cum nu voiam să fiu vinovat de moartea ei prin epuizare și cum aveam un mare chef de ieșit din București, am ales a treia variantă: să mergem cu gașca până la răscrucea de unde se despart cele două trasee, după care cei hard-core s-o ia pe traseul dorit iar noi, restul, pe celălalt. Buuun! Planul fiind ajustat pe măsura provocărilor, am purces să-l ducem la îndeplinire.

Partea după care eu mă dau maxim în vânt la turele astea „externe” e că sunt de cele mai multe ori cu plecare de dimineață. Dar să nu creadă nimeni că dimineață înseamnă opt-nouă. Ex clus, în două cuvinte! Dimineață înseamnă că primul nostru tren pleca la 6.15 și asta m-a obligat să sar din pat la… tobele vă rog… 4.30! Nici nu începuse încă să se crăcăneze bine de ziuă… Adică o directă cu pumnul exact în felinare.

După congregarea cu ceilalți , am văzut că nu eram singurul cu fața tumefiată de domnul Somn, marele boxeur. Mai toată lumea avea obloanele mai mult sau mai puțin inflamate, ba chiar unii nu-şi mai găseau deloc ochii.

 

20160702_064318

Iar alții stăteau în poziția de somn, dar cu ochii deschiși.

20160702_081446

 

Când vezi că cineva-i mai lovit în aripă decât tine, parcă-ți mai crește inima, nu-i așa? Să moară capra vecinului! 😀

Dar erau și alții, proaspeți ca niște floricele, debordând de energie şi parcă-ar fi făcut ture chiar în tren.

20160702_062214_Pano-Edit

 

Nici nu știu cum am reușit să urcăm biclele așa cum se vede. Oricum, ca și stăpânii, se treziseră și ele cu ochii de pisică îndreptați spre cearceaf. Și-n plus, obișnuite cu drumurile întinse și cu loc să dea din coate, să fie ele obligate să se frece unele de altele ca șprotul într-o conservă?!? Nici nu e de mirare că erau ușor ciufute!

20160702_061857

20160702_064019

În această tură ar fi trebuit să iau o piatră-n gură, pentru că a fost prima dată când am mers cu un tren privat. Mi-a placut grav sloganul scris mare pe lateralul vagoanelor și mi s-au părut a fi mai flexibili decât CFR-ul când e vorba de transportat biclele.

La ei poți să iei biletele direct în tren și după ce s-a ocupat Florin de asta s-a trezit cu vreo 2 metri și ceva hârtie tipărită, pentru 32 de oameni cu biclele aferente! De ce să fie scurtă, când mai lungă e mai bine?! 😉

Ca pentru o primă întâlnire, TFC-ul mi-a oferit în dar posibilitatea sa fac nişte fotografii periculos de abstracte.

20160702_075709

20160702_081016

20160702_081037

Uşor-uşor, să n-ameţim, am ajuns în gara Slanic de unde-am luat-o direct spre salină. Lângă casa de bilete ne-am lăsat biclele claie peste grămadă în paza cerberului Valentin, care s-a sacrificat pentru binele grupului.

20160702_093901

20160702_094843

După ce ne-am înghesuit la bilete, am coborât cu microbuzul câțiva kilometri de tunel plin cu noxe de eșapament până să ajungem în catedrala de sare. Și n-am zis întâmplător „catedrală”, caci tavanul îți oprește privirea abia la 54 de metri față de sol (cam cât o jumătate de lungime de teren de fotbal), iar formele  spațiilor de sare te duc ușor cu gândul la un interior de biserică gotică.

P6300949

P6300957

P6300969

P6300970

P6300975

P6300977

P6300979

P6300985

P6300987

P6300988

P6300989

După cele 30 plus de grade de afară, cele 13 din interior ne-au cam impus să mai luăm o buleandră pe noi, ca nu cumva să ne mișcăm tremurat.

Partea bună e că la salină poți face mai mult decât să holbezi ochii la texturile sărate, la podul care se arcuieşte peste oglinda lină a lăcşorului sărat de acolo, la statuile de sare sau la miniexpoziția de cristale de sare și unelte specifice muncii într-o mina de sare. Poți să te întinzi și chiar să dormi în spațiul special amenajat (numit pompos sanatoriu), copii au un loc dedicat pentru joacă, cu leagăne și tobogane şi poți să joci ping-pong sau biliard.

P6300973

Legea compensației funcționează întotdeauna și, pentru că am fost la vizitat pe sub pământ, trebuia musai să vedem și ceva deasupra. Așa am luat la învârtit roțile de sub noi cu direcția Muntele Verde, cu un mare entuziasm clocotind în noi. Dar ăsta, entuziasmul, s-a blegit instantaneu la întâlnirea cu prima pantă mai de doamne ajută si mai toată lumea s-a apucat să transpire. Pe lângă bicicletă! 😀

20160702_121702

20160702_122054

20160702_122239

20160702_122246

Când auzi de 10%, procentul nu pare așa impresionant nu? Ba chiar te și gândești ce bine-ar fi să fie tva-ul sau impozitul pe profit atât. Dar când e vorba de procente care se referă la urcări, ei bine… e de rău! Adică de transpirat rău, pe sau pe lângă biclă. Transpirația găsește găuri pe unde să iasă de care habar n-aveai că există și te transformă într-o fântână arteziană din acelea ornamentale, cu mai multe jeturi.

Dar mai întotdeauna după ce ajungi sus stors ca o lămâie de pus peste pește, panta te răsplătește cu peisaje care te face să uiți efortul, iar Muntele Verde n-a făcut excepție.

20160702_122529

20160702_122601

20160702_122642

20160702_122813

20160702_122935

20160702_123007

20160702_123035

20160702_123124

20160702_123151_Pano

20160702_123235

20160702_123255

20160702_123510

20160702_123531

20160702_123655

Aici a vrut grupul să aibă dovada efortului așa că s-a lasat cu o fotografie (surpriză)… de grup! 🙂

20160702_124317

Viața ne-a învățat pe toți până acum că dacă urci, musai mai și cobori. N-are nici un sens să vă zic cu ce adrenalină cobori o pantă de 10 %, cu viteze de chiar 60-70 de kilometri la oră. Desigur, dacă te ține cureaua. Pe mine m-a ținut la 40-50 dacă e să mă iau după ce zice Strava, pe alții i-a ținut pe langă bicla dar alți colegi de tură nu s-au împrietenit așa tare cu frânele cum am făcut eu.

20160702_123946

20160702_124020

20160702_124037

20160702_124115

20160702_124133

După o asemenea urcare care te seacă din toate punctele de vedere și-o așa coborâre plină de exaltare, rezervele de energie ale majorității se apropiau periculos de nivelul critic. O oprire pentru alimentare se impunea ca obligatorie.

20160702_130523

20160702_130539

20160702_130606

Și așa au dat iama bucureștenii în ciorbe, cârnați, mici și cartofi prahoveni, ca să vadă cât de bine pot reface stocul de energie consumată.

După ce toată lumea a pus la loc ce-a lasat pe munte, am luat-o cu forțe proaspete spre Câmpina.

20160702_135804

Am mers împreună cu gașca mare câțiva kilometri dar, oricât ne-am împrietenit, tot le-am spus „la revedere” în momentul în care traseul scurt se despărțea de cel lung. Am pus destinația pe GPS și i-am dat bătaie, cu ceva pauze pe traseu pentru imortalizat fotografic ce-mi prindea ochiul.

20160702_145006_Pano-Edit

20160702_145107

20160702_145051

20160702_145348

20160702_142740

20160702_142836

20160702_142933

Când am trecut prin Pauleşti am dat peste-o efervescenţă ciclistă de-a dreptul neaşteptată. Oamenii defilau pe stradă cu biclele împodobite cu numere de concurs. Şi-atunci m-a lovit că exact sâmbătă era programat concursul de MTB „Livada cu cireşi”, la care era cât pe ce să ajung şi eu.

20160702_163813

Dacă nu ştiaţi (şi eu am aflat ulterior), drumul spre Câmpina trece musai prin Ploieşti cu ajunsul la destinaţia câmpineană… lăsat pe altă dată, căci de la Ploiești ne-am îmbarcat direct în trenul spre casă. Un alt exemplu extrem de concludent al socotelilor de acasă care nu se potrivesc deloc cu cele de la târg. În cazul ăsta a fost pentru că n-am încărcat pe GPS primul traseu de pe Strava, ci am dat doar destinația finală. Când m-am trezit eu să mă uit pe hartă, eram mai aproape de Ploiești decât de Câmpina, așa că alegerea a fost făcută fără să stau prea mult pe gânduri.

Una peste alta a fost o tură reușită din toate punctele de vedere care contează. E adevarat că n-am ajuns la barajul Paltinul ca ceilalți, dar nici nu ne-am dat sufletul pe urcările intense de până acolo.

Să mai spun că pe traseul lung oamenii au ajuns pe la 80 de kilometri de căciulă? O distanță destul de mare, nu imposibil de facut, dar totuși de negândit pentru o începătoare ca Elena. Unii, ca Nicoleta și Florin care nu-s chiar începători, au acceptat provocarea și-au reușit s-o ducă până la capăt. Cred c-au fost uşor (mai mult) dărâmaţi dar măcar au satisfacția unei reușite remarcabile. Un mare „BRAVO” pentru toți cei care și-au depășit limitele, căci sunt convins că mai au mai fost şi alţii în grup în afară de cei deja menționați.

Tura Prahova-Ploiești a totalizat „doar” 52 de kilometri, dar din ăștia, unii au scos ultima picătură de unt din noi, ne-au bulbucat ochii din cap ca la melc şi ne-au făcut limba să lingă asfaltul fără să vrea. Cu noi pe biclă. Sau pe lângă, la fiecare după puteri. Şi toate astea pentru că… pante. Cu mamele şi cu taţii lor, cea mai provocare dintre provocari pentru picioare, indiferent de proprietar. Dar cum provocarile ne fac să creștem, sunt binevenite atâta timp cât le abordăm după puterile proprii.

Așadar, la mai multe!  🙂

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Urcările noastre toate&8221;

    • Săr’na pentru aprecieri! 🙂
      Podul ăla de lemn e pe drumul dintre Slănic Prahova și Ploiești, undeva pe stânga. Nu știu exact kilometrul dar e la buza unei urcari destul de consistente. Și Muntele Verde a fost în premieră și pentru mine cu ocazia turei ăsteia! 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s