Chemarea munților

Oamenii sunt diferiți: mai înălțați sau mai aproape de pământ, mai luminoşi sau mai beznoşi, mai cu păr sau mândri posesori de chelie deasă, mai uscați sau cu ceva rezerve de lipide.

Iar dacă exteriorul e diferit, oare să fie interiorul identic?! Hai să vedem.

Unora le place jazzul. Alții nu dau nici doi bani pe el. Unii sunt rude cu melcii când e vorba să acționeze, alții zici că sunt călare pe un fulger. La unii râsul cristalizează pe buze indiferent de temperatura exterioară, pe alții îi ocolește mai tot timpul la kilometri, chiar și în conditiile „meteo” perfecte.

Bineînțeles că era nevoie de mine, că altfel nimeni nu-şi dădea seama de asta! 😀

Iar pentru că oamenii sunt diferiți, biciclitul nu e pentru toată lumea. Dar nu e panică! Iubitorii celor două roți sunt mulți și se-nmulțesc pe zi ce trece.

Cum bicicliştii sunt oameni și deja am arătat că fiecare om e altfel și bicicliştii sunt diferiţi unul de celălalt. Unora le place să înfulece asfalt dimineața, la prânz și seara. Alții se rup în figuri aeriene lansate de pe diverse rampe și obstacole, de zici că au cel puțin o ramură zburătoare în familie. Unii preferă să ia în stăpânire drumurile de pietriș sau de pământ bătătorit ale câmpiei sau să se împrietenească cu cele forestiere străjuite de arbori falnici și vegheate de ochiul ager al ursului. Desigur, mai sunt și cei care vor să facă câte un pic din fiecare.

Bineînțeles că la o așa plajă largă de posibilități nu există o bicicletă care să fie perfectă pentru toate și astfel a apărut câte una cu dedicație pentru anumite condiții. Așa putem să avem fantezii erotice cu zveltele (chiar anorexicele) cursiere sau putem să ne încredințăm viața „mușchilor” din suspensia MTB-ului (mountain bike), căscăm ochii de uimire la giumbuşlucurile BMX-urilor, dăm din cap apreciativ la plurivalența celor de trekking sau admirăm liniile pline de figuri ale unui design spectaculos.

Eu mă înscriu între cei care sunt falnici posesori de MTB. Dar, pentru că eu sunt diferit de ceilalţi şi chiar de mine de la o zi la alta, mi-am încălţat bicla cu cauciucuri de şosea şi nu prea i-am arătat muntele preţ de 1000 şi ceva de kilometri…

Da, ştiu, e foarte urât din partea mea! Dar nu aruncaţi încă cu roşii stricate că numai ce-am reparat greşeala asta cu ocazia „BikeFest Aproape de natură” de săptămâna trecută.

Dacă-am zis c-am reparat greşeala se cheamă că mi-am introdus bicla frumuseţilor muntelui. Cum munţi prin şi aproape de Bucureşti nu sunt, înseamnă c-am plecat unde se găsesc, adică la Recea din judeţul Braşov, locul de desfăşurare al BikeFest-ului. Am plecat într-acolo vineri pe la prânz iar prietunul GPS-ul ne-a dat speranţe că ajungem în vreo trei ore. Socotelile au corespuns până am ajuns pe DN1 până la Comarnic şi „târgul” ăsta ni le-a stricat pentru că ne-a înfrăţit vrând-nevrând cu melcii. Ba cred că la cei trei-cinci kilometri cât a fost viteza pe multe porţiuni (adică acolo unde nu stăteam pe loc), mulţi dintre melcii care mergeau în aceeaşi direcţie ne-au şi depăşit. Dar totul e bine când se termină cu bine şi după mai mult de o oră de participare la deplasarea lentului şarpe auto, am reuşit să facem stânga la Pârâul Rece, unde am respirat liniştiţi aerul ozonat şi răcoros cu care ne-au întâmpinat brazii prietenoşi.

În apropiere de destinaţie, de bucurie că ne vedeam pentru prima dată, culorile au început să se întreacă pentru atenţia noastră, începând cu galbenul belşugului, trecând prin simfonia de verde relaxant şi ajungând la profunzimea albastrului.

După atâta împrieteneală cu peisajele din zonă, am ajuns şi la tabăra de bază a celor de la „Aproape de natură” la vreo cinci ore de la plecare. Nu era aşa mare aglomeraţie p-acolo în ciuda faptului că era trecut de opt seara dar am pus-o pe seama aglomeraţiei de pe Valea Prahovei. Cum la orice ieşire cazarea e foarte importantă, am purces repede-repede să ne asigurăm de una cât mai bună. Adică să ne ridicăm cortul.

La viaţa mea am mai fost cu cazarea de tip textil. Şi mi-a plăcut. Dar niciodată n-am instalat eu temporara casa de pânză. Aşa că am desfăcut sacul cu componente ca să mă dumiresc cum vine ansamblul în timp ce Elena încerca să mă lumineze cu câte ceva din amintiri. Când mi s-a părut că i-am dat de cap, am început să întindem materialele şi să înfing vergele şi cârlige cum mă tăia capul. Rezultatul? Adăpostul nostru vremelnic începea să prindă formă. Noroc c-au trecut pe lângă noi Cornelia şi Florian care, atunci când le-am mărturisit că n-am instalat vreun cort în viaţa mea, s-au oferit repede să ne ajute. Chiar dacă semăna, nu era bine cum începusem, aşa că am luat-o de la capăt, după  ceva săpături arheologice pentru dezgropat vergelele greşit îngropate. Dar la indicaţiile experte ale Corneliei şi ale lui Florian am terminat operaţiunea cât ai zice peşte. Multe mulţumiri amândurora!

Nu mult după noi a venit o dubă albastră care nu părea să aibă legătură cu bicicleala „Aproape de natură”. Dar când s-a deschis uşa din spate şi-am văzut înăuntru biclele, mi-am dat seama că greşisem amarnic cu presupunerile. După ce-am schimbat două vorbe, cei patru membri ai familiei Alistar au început să-şi ridice… conacul! Da, am zis bine: în cortul lor încăpeau lejer vreo trei-patru corturi ca al nostru. Când Aurel, capul familiei, ne-a văzut roţile pe lângă cort, s-a oferit să le cazeze peste noapte alături de ale lor, că mai avea  spaţiu. Bineînţeles c-am acceptat plin de recunoştinţă pentru că biclele noastre nu mai încăpeau pe maşină în suporţii cu cheie din cauză de crengi de copac joase.

Odată rezolvată cazarea noastră şi a biclelor, l-am luat la întrebări diverse pe Dragoş, unul dintre organizatori. Aşa am aflat unde era toaleta şi că spălatul se desfăsoară la sticlă de plastic sau la râul de peste drum. Adică câmpeneşte… de fapt „munteneşte”, deoarece şi pentru că dacă-i „aproape de natură”, exact aşa să fie! 🙂

Pensiuni prin apropiere unde să ne ocupăm de masa de seară nu erau, dar Dragoş mi-a arătat că se pregăteşte pentru toată lumea o tocăniţă de ciuperci la ceaun. Mmmmm! Şi eu ştiu că ceaunul şi mâncarea multă fac întotdeauna casă bună la mine pe papilele gustative.

P7201222

Iar când am gustat din ea, mi-am dat seama c-am avut dreptate: un deliciu preparat sub bagheta măiastră (sub formă de linguroi) a doamnei Viorica, care s-a ocupat cu la fel de mare succes şi de ceaunul cu (un fel de) gulaş din următoarea seară. Dar deja mă cam precipit când e mai bine s-o iau uşor!

Delicioasa tocăniţă de ciuperci s-a simţit foarte bine alături de un grătar de porc oferit cu generozitate de Narcis, vecinul nostru de parcare posesor de Duster, cu care am iniţiat încă de la început o relaţie de prietenie şi bună colaborare.

Una peste alta o seară plină de farmecul apropierii de natură, cu care-am strâns şi mai tare legăturile după intrarea în sacii de dormit când greierii au început să ne ţârâie melodii despre moş Ene în timp ce stelele clipeau şăgalnic deasupra cortului şi promiteau solemn că ne veghează somnul. Da, chiar acele stele care la oraş sunt dispărute cu desăvârşire şi care sclipesc cu atât mai bucuroase când se simt din nou admirate după mult timp de nebăgăre în seamă.

Cântecul naturii de când se lasă seară nu poate rămâne fără ecou în sufletele sensibile. Şi aceste suflete au ascultat, s-au lasat pătrunse de magia înserării dar nu s-au manifestat decât mai târziu în noapte, când au pus la cale propria reprezentaţie: un concert în adevăratul sens al cuvântului, pe mai multe voci şi octave. Cum cortul nostru era la mijlocul taberei, am avut parte de un sunet surround mai ceva ca la sala de cinema. Dolby Atmos? Mic copil comparativ cu experienţa noastră de la munte cu „grrrrrrr…”-uri, „mrrrrrr…”-uri, „hârrrrr-uri” în crescendo sau în scădere, în perfect sincron sau în contratimp. Pentru un nepriceput ar fi putut părea că-s sunete scoase de urşi dar pentru cunoscători era artă la cel mai înalt nivel! 😉

Cu toate condiţiile asigurate am dormit lemn până dimineaţă. Când am ieşit din „cameră” am avut un şoc la vedera corturilor care se-nmulţiseră peste noapte, împreună cu maşinile şi biclele prezente pe tăpşan şi-am văzut că nu toată lumea avea pereţii textili şi subţiri la camera de somn.

Când i-am auzit pe unii povestind c-au stat de li s-au lungit urechile pe Valea Prahovei vineri după-amiaza şi-au reuşit să ajungă lângă noi abia la unu noaptea, mi-am dat seama că degeaba m-am plâns eu pentru cinci ore de drum în loc de trei. Se putea şi mai rău.

Pe lumina dimineţii am văzut că apropierea de natură provoacă veselie! Aşa că mare atenţie pentru cine are contraindicaţii!

Cum „bike”-ul din „BikeFest Aproape de natură” înseamnă biclă, nu se putea să fie fără concurs. Şi la Recea n-a fost doar de unul, ci chiar de două. Sâmbătă a fost prima competiţie, pentru familii, în care puştiulacii de diverse vârste dădeau la voiniceşte la pedale, însoţiţi de cel puţin un părinte grijuliu şi duminică a fost cel de-al doilea, pentru cei mari, indiferent de vârstă.

Eu m-am dus acolo ca să particip exact… la niciunul! În general sunt un tip destul de competitiv dar când e vorba de biclă, plăcerea mea e să pedalez fără vreo presiune prin locuri interesante, să surprind fotografii cât mai mişto şi, eventual, să povestesc despre aventură, poate îi mai interesez şi pe alţii. Şi exact asta am făcut la Recea!

Dar cum nimic nu începe fără o încălzire, mi-am luat şi eu una, să mă împrietenesc mai bine cu locurile. Şi plaiurile de acolo m-au primit cu braţele deschise şi cu un soare foarte vesel, care zâmbea ospitalier. Ba chiar râdea de-a dreptul pe alocuri.

După ce am cerut permisiunea organizatorilor, am luat-o înainte pe traseu să găsesc locuri mişto pentru fotografii. Şi-am urcat pe drumul forestier împreună cu Elena, şi-am tot urcat.

Ca berbecul! După ceva kilometri ne-am dat seama că ceva nu e-n regulă: nu vedeam nici un fel de semnalizare pe traseu. Aşa am luat-o înapoi cu coada-ntre picioare ca să ne dumirim exact pe unde se-ntâmplă evenimentul. Am ajuns la punctul de plecare şi acolo am văzut puştimea şi însoţitorii aliniaţi la start, toţi nerăbdătoari să se-nfingă-n pedale.

P7211230

De data asta am luat-o pe traseu şi ne-am oprit într-un loc propice pentru fotografie.

P7211237

N-a durat mult până să apară vijelios primii concurenţi, cu prietenul nostru Călin (numărul 9), băiatul lui Narcis, suflând puternic în ceafa unui băiat mai mare.

P7211239

Şi băieţii chiar mergeau, nu glumeau! Mestecau frunzele, se înfingeau în denivelări şi intrau în noroaie cu maxim aplomb, încercând să obţină orice avantaj, oricât de mic, în faţa celuilalt.

P7211244.jpg

După ce-au mai trecut repede încă câţiva, timpul de aşteptare s-a mărit şi-am zis că e momentul să merg mai departe.

Porţiunea de pădure a fost urmată de o pajişte zguduitoare. La propriu, căci sub verdele impecabil erau tot felul de urme şi de dâmburi care te făceau să tremuri ca apucat de friguri, în ciuda anotimpului. Pentru unii surpriza a fost atât de surprinzătoare încât n-au putut să parcurgă bucata în şa.

A urmat o bucată de drum forestier, condimentată şi cu un pic de apă. Bineînţeles că eu strigam la oricine trecea pe acolo „Prin apă, prin apă!!!” ca să iasă poza cu impresie artistică. Unii m-au şi ascultat.

P7211255

Dar alţii (mai bine zis altele) aveau chef de parlamentări:

-Nuuu, că mă-nec!

-Dar ştiu eu să înot, zic.

-Lasă că te îneci şi tu, cu tot cu înotatul tău!

Schimb de replici cu o domnişoară de şapte-opt ani. Era aşa de sigură pe ea, că mi-a şi fost frică s-o contrazic! 😀

După drumul forestier a urmat o coborâre cu perspective, pe un drum de pământ. De-a dreptul adrenalitică dacă dădeai frâu liber biclei până la terminarea pantei, dar bineînţeles că frânele au fost indispensabile pentru mulţi, mai ales la categoria mică. Mai bine în siguranţă decât cu păreri de rău.

Şi ce e o cursă off-road fără măcar o trecere prin apă?! Desigur una de-a dreptul tristă! Dar n-a fost cazul de faţă, unde veselia a fost la cote maxime cu cele trei treceri prin râuleţe de munte cu care ne-a tratat.

Eu am ajuns la finalul turei cu multe fotografii şi 18 kilometri învârtiţi sub pedale, cu opt mai mult decât traseul oficial, pentru că am contorizat şi încălzirea de dinainte de intrarea pe traseu şi mersul aiurea pe drumul forestier şi ceva ieşiri de pe ruta oficială pentru fotografii.

aproape de natura-cursa

A fost un traseu care m-a uns pe suflet, căci ne-a oferit de toate: pădure, noroi, bălţi, drum cu pietriş, drum de pământ, drum cu iarbă, drum cu asfalt, urcări greuţe şi coborâri adrenalitice. Felicitări celor care l-au făcut!

Desigur că am ajuns printre ultimii din motive obiective, dar cum n-am concurat, a fost un fapt fără nicio importanţă.

Când am ajuns, am avut parte de două surprize. Prima a fost despre o relaţie fizică inexplicabil de strânsă a Elenei cu o distinsă căpuşă, legătură curmată fără prea multe fasoane de o doamnă chirurg spre durerea cuiva, nu spun cine. A doua a fost despre câştigătorul cursei, nimeni altul decât… Călin! Bine, la cum l-am văzut că trage, mă aşteptam să-l văd pe podium dar nu chiar pe prima poziţie. Oricum, la 8 ani jumate cât are el, a reuşit să-l ia cu câteva sute de metri pe următorul clasat, în vârstă de 12 ani. Supertare!

După o binemeritată masă de prânz şi-o vizită făcută împreună cu Narcis pe bicle până în sat pentru reaprovizionarea cu suc de hamei, a venit festivitatea de premiere, când Calin a încălecat împreună cu un tată mândru pe buşteanul de locul întâi.

La cinci după-masă am plecat într-o excursie pentru o împrietenire mai pe îndelete cu zona. Prima bucată de drum a coincis cu porţinea de drum forestier a traseului de concurs şi, la fel ca şi în timpul concursului, a scos ceva unt din mine, mai ales că am urcat mai mult.

În general, aş putea zice că-s prieten cu urcările. Acolo-i momentul când pui muşchiul la treabă, atunci dai afară ce-i rău din sistem şi, de principiu, atunci faci cea mai mare impresie artistică, că semeni cel mai mult cu o fântână arteziană. Dar partea cea mai mişto a urcărilor este, după mine… coborârea!

Când îţi pui pedalele la orizontală, cu picioarele încordate pe post de amortizoare care-ţi levitează bucile la câţiva centimetri deasupra şeii ca să nu iei toate denivelările în sistemul nervos central şi-ţi dai drumul la vale… eee, atunci simţi că trăieşti! Ăla-i momentul când vine peste tine valul de adrenalină, când aerul începe să şuiere frenetic pe la urechi, când ochii se transformă în radare şi tot peisajul e redus doar la porţiunea îngustă de drum din faţă ca să repereze rapid obstacolele şi să-ţi arate trasa cea mai bună, când prudenţa cu mâna pe frână se luptă sălbatic cu exaltarea vitezei…

Ei, şi-am avut parte pe traseul ăsta către mănăstirea Dejani de peisaje de poveste cu urcări dar şi cu coborâri atât de lungi că mi-au amorţit picioarele pe pedale şi-a trebuit să le mai schimb poziţia ca să nu rămân fără ele.

La puţin timp după intrare pe drumul cu indicatorul către mănăstire, Bogdan, ghidul nostru de la „Aproape de natură” ne-a spus:

-De aici şi până la mănăstire mai e cam un kilometru. Eu nu mai merg că la final e o urcare pe care nu pot s-o fac şi n-are rost. Cine vrea să meargă, să meargă şi vă aştept aici la întoarcere.

Dacă tot ajunsesem până acolo, doar nu era să mă înec ca ţiganul la mal, nu?

Aşa c-am luat-o hotărât către mănăstire pe nişte dale de ciment care m-a făcut într-adevăr să gâfâi, dar drumul nu mi s-a părut cine ştie ce problematic. Abia când s-a terminat cimentul şi-am dat de un drum de pământ cu ceva pietriş peste cu o pantă de vreo 18-20 % mi-am dat seama de ce n-a vrut Bogdan să meargă mai departe. Dar tot nu m-am dat bătut şi-am continuat să-l urc, cu ochii care-mi ieşeau tot mai tare din cap, ca la melc. Cum vedeam luminiţa de la capătul tunelului, adică platoul unde se termina drumul, am continuat deşi simţeam că mă cam lasă puterile. Dar când am ajuns pe platou şi-am văzut că drumul continua la fel de abrupt încă o bucată, mi-am băgat picioarele. Adică în pietrele de pe drum şi-am luat-o pe lângă biclă către mănăstire, unde-am şi executat nişte fotografii după ce mi-am revenit niţel.

Cum spuneam şi mai sus, după urcare vine şi coborârea care mă are pe mine drept cel mai mare fan. Dar combinaţia de cauciucuri de şosea umflate gospodăreşte, cum aveam eu, cu o pantă puternică de pământ cu pietriş nomad pe deasupra, poate să ducă la rezultate de-a dreptul dureroase. Aşa că m-am înfipt cu simţ de răspundere în maneta de frână şi chiar şi aşa am patinat graţios de câteva ori dar fără să pierd controlul.

Acolo mi-am dat seama că nu-s cel mai mare fan al pantelor foarte abrupte, că mai mult stai cu mâna pe frână să nu cumva să ai contacte intime nedorite cu decorul. Cele mai bune sunt pantele prietenoase care te lasă să prinzi o viteză care necesită frâul frânei doar pe alocuri, cum am şi văzut mai devreme pe traseu.

La întoarcere am avut parte de nişte coborâri prietenoase pe asfalt şi-am pus în practică principiul „Fie ciclistul cât de mic, după efort se hidratează un pic”. Şi nu oriunde!

Iar în pauza asta de hidratare am avut dovada clară că ciclismul face casă bună cu berea.

20160723_192717

20160723_192733

Cu rezervele de energie uşor refăcute, am parcurs fără mari bătai de cap ultimii kilometri către tabăra de bază unde ne-am refăcut complet puterile cu delicioasa tocăniţă a doamnei Viorica de care am pomenit şi mai devreme.

P7201221

Traseul de seară a avut 28 de kilometri în total.

Tura dejani

Nu par aşa mulţi dar au fost frumoşi! Printre cei mai frumoşi dintre toţi kilometrii mei şi am văzut că off-road-ul nu se compară cu şoseaua. Narcis, care ştie mult mai multe decât mine când e vorba de bicle şi ciclism şi deja are peste 8000 de kilometri parcurşi doar anul ăsta, mi-a confirmat că un kilometru pe coclauri echivalează cu doi pe şosea din punct de vedere al efortului. Şi nu prea aveam cum să-l contrazic din moment ce tocmai experimentasem pe propria-mi piele.

A doua zi dimineaţa mă resimţeam uşor după efortul din ziua precedentă aşa că nu m-am mai băgat la cursa pentru adulţi. Eram oricum mulţumit de ce făcusem până atunci şi nici nu voiam să mă prindă iarna pe DN1 către casă. După micul dejun şi-o clăteală a biclelor înnoroite, ne-am luat rămas bun şi-am tăiat-o spre casă.

Nu mult după plecare, am văzut că zona e ospitalieră nu doar cu cei care-o străbat cu piciorul sau cu bicla.

Şi pentru c-am auzit la radio ca pe DN1 deja erau cozi de maşini, am schimbat macazul şi-am luat-o spre Bucureşti via Târgovişte. Şi bine-am făcut!

Drumul a fost mai lung dar am avut cu ce să ne încântăm ochii şi n-am avut parte decât de un singur dop de circulaţie, la Bran.

După ce-am tras linie, pot să spun că a fost una dintre cele mai mişto experienţe velo de care am avut parte.

E musai să spun că în toate cele trei zile de „BikeFest”, vremea prietenoasă ne-a dezvăluit o natură care ne-a primit cu braţele verzi larg deschise oriunde ne-am dus, iar locuitorii acelor meleaguri, pe două sau pe patru picioare şi indiferent de limba vorbită, ne-au permis cu generozitate să le stricăm liniştea, privindu-ne cu o curiozitate amicală.

Vremea perfectă, peisajele superbe, provocările cicliste pe supertrasee şi oamenii extraordinari, toate ne-au oferito experienţa la superlativ. Ca să vă daţi seama de ce zic „extraordinari” despre oameni, redau o replică dintr-o conversaţie avută cu Dragoş, unul dintre capii „răutăţilor”:

-Simţiţi-vă ca acasă! Aveţi nevoie de ceva, puneţi mâna şi luaţi fără să mai întrebaţi!

S-a simţit peste tot că a fost un eveniment organizat de pasionaţi, pentru pasionaţi.

Bonusul vizitei la Recea (nu c-ar fi fost nevoie de vreounul) a fost Narcis, un om mişto şi o adevărată enciclopedie ciclistă, căruia i-am şi făcut o vizită în scopuri tehnice de când ne-am întors.

Una peste alta, o experienţă pe care o să fac tot posibilul s-o repet la anul!

Felicitări BikeFest!

Anunțuri

Un gând despre &8222;Chemarea munților&8221;

  1. Pingback: Nr.16 Eugen Demetercă | comentator amator

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s