Pe coclauri, pe la vecini: Veliko Târnovo

Cunoști starea aia de după o săptămână în care tragi în jugul muncii la viteza lui Road Runner dar fără să ai parte de distracția cu Coyote?

Da, aia în care te apucă tatăl sictirului și mama lehamitei și-ti vine să-ți bagi picioarele în toate dreptunghiurile din viața ta!

Care dreptunghiuri? Păi dreptunghiul patului, al liftului, cel al casei sau al blocului,  al biroului, al ecranului de calculator, al graficelor, al gumei de mestecat, al gardului, al scarilor… Și știi că toate unghiurile astea drepte, cu colțuri nerotunjite o iau ușor către tine de luni, ca să-ți sfâșie cu bestialitate din neuronii sensibili până vineri, când îți iei câmpii și lași dracu’ cât mai în spate betonul, tabla și asfaltul. Dar nu vrei să mergi prea mult cu mașina de care ești sătul până peste urechi așa că alegi ceva cu natura la îndemână.

Valea Prahovei?

120 de kilometri de București  și-n maxim două ore îți bagi în vene ozon și verdeață, pe lângă munții fără soț. Sau fără pereche.

Și vineri seara, după ce-ai terminat foarte târziu cu hârtiile alea venite exact când te pregăteai s-o tai și tu mai repede, pornești, mocnind înăbușit.

Uraaaaaaaaaa! În sfârșit! Mai scorezi și tu un punct împotriva muncii.

Și-ți dai seama repede că sunt și alții ca tine, atat de asemănători în gândire, că au plecat în aceeași direcție! Și alea două ore pronosticate pe drum se lungesc și se lățesc și se transformă-n cinci-șase. Dacă ai noroc.

Duminică, la întoarcere, aceeași poveste!

Așa ajungi înapoi acasă mai praf decât ai plecat, cu o altă săptămână dreptunghiulară care așteaptă să te-mbrățişeze sufocant lunea, de la prima geană de lumină…

Poți să faci ceva?

Bineînțeles!

O iei în altă direcție. Spre vecinii noștri bulgari, de exemplu, cum am comis-o chiar săptămâna trecută într-un grup de șase, când am luat-o voiniceşte către Veliko Târnovo.

Sunt 180 de kilometri până acolo, mai mulți decât până la Sinaia, dar nici traficul nu se compară cu cel de pe Valea Prahovei. În trei ore (trei jumate dacă e mai aglomerat la Vamă) ajungi acolo fără stres.

E adevărat că, față de o destinație din România, plătești în plus taxa de pod la Ruse (13 ron la dus, 4 leva la întors). La asta se adaugă vinieta pentru drumurile bulgarilor, care, pentru turism e 45 de ron pentru o săptămână sau 15 leva dacă plătești în banii băștinașilor, adică vreo 35 de lei. Smecheri unii bulgari când e vorba de cursul valutar.

Dar merită taxele!

Veliko Târnovo e un oraș cățărat-cocoțat pe coaste de dealuri, mângâiate la poale de undele blajine ale râului Yantra, care-l străbate întortocheat mai într-o margine.

Casele sunt construite parcă una pe umerii celeilalte, cum n-am prea văzut prin Europa de est și dau un efect plastic deosebit.

E un melanj foarte interesant acolo între inima medievală cu străzi pietruite și betonul construcțiilor mai moderne, toate acoperite de o poleială comunistă, mai mult sau mai puțin evidentă, în funcție de unde-ți îndrepți privirea.

pa120145

_mg_0071

Mi-a plăcut că pe strada principală erau amenajate ici și colo locuri de unde să admiri priveliștea și eventual s-o imortalizezi. Ghici ghicitoarea mea: de unde crezi c-am facut eu fotografiile? 🙂

Într-unul dintre aceste locuri am văzut chiar şi urmele capitalismului feroce, în căutarea pradei.

Chiar dacă pare că oamenii sunt cei mai cei acolo, nu e prima oară când aparențele înșeală. Iată și adevărații stăpâni, cu dovada irefutabilă că unii cetățeni deja s-au prins care le e locul.

_mg_0203-edit2

_mg_0218

Să mai spun câte mâțe își aveau statutul zeiesc imortalizat în lemn, lut, piatră sau plastic prin diversele magazine cu suveniruri pe acolo? Nu, mă abțin, că deja ideea-i clară! 🙂

Să fi ajuns mâțele la acest înalt statut după ce le-au dispărut adevărații stăpâni?

Căci după unele indicii se pare că în Veliko au trăit la un moment dat un alt fel de oameni, ușor diferiți de cei de azi care în niciun caz un le pot umple urmele.

_mg_0221

Nu știu care-i rolul pe care-l joacă azi orașul în sânul Bulgariei în afară de destinație turistică dar știu că de-a lungul istoriei pe aici s-au perindat oameni puternici, au fost construite destine și s-au clădit averi. Când Veliko Târnovo se numea Târnovograd, prin secolele XII-XIV, a fost capitala țaratului bulgar. Pe colina Țaraveț a fost construit palatul regal din care au mai rămas ceva ruine și tot aici se afla și reședința Patriarhului bulgar, din care ne întâmpină azi Catedrala Patriarhală “Sfânta Înălțare a Domnului”. Intrarea în complex costă șase leva de persoană.

pa120147

pa120149

Noaptea ruinele sunt luminate.

_mg_0081_mg_0082

Dacă ai noroc, prinzi și-un spectacol de lumini colorate.Eu am avut noroc dar l-am vazut doar cu ochiul liber, fără să-l imortalizez în vreun fel.

Catedrala de pe colina Țaraveț nu e singura construcție cu destinație spirituală din urbe, biserici dominând orașul în mai multe locuri.

Nici o capitală care se respectă, chiar și fostă, nu poate exista fără măcar un monument. Parcul Asenevți e dominat trufaș de Monumentul Asenilor, unul dintre cele mai impresionante din Bulgaria ridicat în memoria regilor Bulgari Asen, Petar, Kaloyan și Ivan Asen al doilea, în vremurile cărora Bulgaria a atins cea mai mare prosperitate și putere.

Dar gata cu istoria, care pe mine nu m-a scos niciodată din casă!

Ce-mi mișcă mie fundul de pe scaun sunt coclauri provocatori (dar nu foarte-foarte) și promisiuni de chestii mișto de văzut.

Dacă vineri când am ajuns am luat-o la explorat cu piciorul, sâmbătă am schimbat macazul și-am trecut cu toții la roti, câte două de fiecare căciulă.

Aaa, n-am spus?!

Bineînțeles că am luat și biclele după noi, să-și treacă în palmares drumuri și poteci bulgărești. Problema a fost că acestea nu s-au lăsat cucerite cu una, cu două și ne-au aruncat de la început în față niște rampe sfidătoare, să ne testeze hotărârea. Narcis, inițiatorul turei și-al traseelor velo, a urcat aproape fluierând, dar pentru noi restul (Elena, Raluca, Dragoș și cu subsemnatul) n-a fost așa floare la ureche.

Dar nu ne-am dat bătuți! Am strâns din dinți, ne-am aliat cu pedalele și-am doborât obstacol după obstacol. La un moment dat am părăsit asfaltul ca să socializăm și cu pietrele, cu pământul și cu verdele bulgăresc.

Rata de succes a fost garantată căci fiecare dintre noi era la apogeul de sociabilitate.Pentru că… eram în coborâre!

_mg_0105

Drumul neamenajat pe coclauri mi-a plăcut tare. Era ba cu pietre, ba cu pământ, ba cu frunze, mai lin sau inclinat mai puțin prietenos. Când devenea el ursuz, se împrieteneau bocancii noștri cu solul local.

Dar cel mai mult s-au împrietenit cauciucurile noastre cu asfaltul și cu piatra drumurilor din Veliko, la întoarcerea glorioasă.

_mg_0129

Când mi-am aruncat ochii pe ciclocomputer și-am văzut că nu am pedalat decât vreo zece kilometri, am zis că musai trebuie să mai facem un traseu. Celorlalți le cam pierise cheful. Raluca s-a retras în cameră cât era pe val iar Dragoș s-a dus să mai înfrunte încă o dată rampele de la plecarea de dimineță.

Am rămas doar Narcis, Elena și cu mine să ne luptăm vitejește cu drumurile pieptișe de pe lângă oraș. După ce-am coborât adrenalitic pe lângă cetate, când am dat de-o rampa ticăloasă de 15% de la ieșirea din oraș după pod, s-a retras și Elena că începuse s-o supere glezna. Eu m-am dat viteaz, fără să știu în ce m-am băgat.

Drumul urca, tot urca și nu se mai termina și scoatea ușor-ușor tot untul din mine.După vreo 20 de minute de urcat, la fiecare curbă îmi venea să mă întorc dar îmi tot spuneam că la cât am urcat, n-are cum să mai fie așa mult. Bineînțeles că n-aveam  dreptate dar așa am reușit să încalec culmea și să mă delectez cu priveliștea de sus.

Pe acolo pe sus am văzut și ce pregătesc bulgarii pentru turiștii dornici de locuri speciale.

_mg_0144

Da, e un restaurant!

Din fericire, după ce urci, mai și cobori. Iar coborârea a fost IUHUUUUUU!!!

Pe măsura urcării și încă ceva pe deasupra, pe o șosea pe care n-am văzut firicel de mașină. Am prins peste 60 de kilometri la oră și m-am împrietenit cu frânele biclei cum rareori am făcut în viața mea. Asta pentru că apăreau tot felul de gropi și la un moment dat a fost chiar și o ruptură in asfalt, cu emoții extreme, care m-a făcut să-mi blochez roțile fără să reușesc să mă opresc, cum aș fi vrut. Noroc că am o superbiclă, cu supersuspensie!

Pe Strava, nu mică mi-a fost mirarea să văd că am al treilea rezultat dintre toți cei care și-au înregistrat coborârea pe acolo, primul revenindu-i lui Narcis, desigur.

După aşa o coborâre, am potolit adrenalina cu o şedinţă foto.

Seara am am mai ieșit la o tură dar mai de relaxare, în care am luat-o și pe Magda, nebiciclită pe ziua respectivă

_mg_0187

Cum turele astea sunt mari consumatoare de energie, am avut grijă să ne-o refacem. De fiecare dată aici.

20161016_115200

Am intrat la Shtastliveca ca niște oameni normali și am ieșit rostogolindu-ne. Absolut de fiecare dată!

De ce?

Nu cred că-i așa greu de ghicit dar, pentru că am adunat indicii, le pun la dispoziție.

Am băgat în noi cam tot ce ne-a dorit suflețelul, la niște prețuri cât se poate de rezonabile. Am plătit pentru două persoane cam 40-50 de leva pe masă, adică în jur de 100 de ron. Partea bună e că nici nu trebuie să schimbi bani, poți să plătești liniștit și cu cardul.

Mâncarea s-a dovedit a fi absolut delicioasă, cu porțiile mai mult decât îndestulătoare. Nu degeaba locul e pe primul loc în recomandările de pe Foursquare.

După atâta înfulecat, trebuia să mai şi udăm bucatele. Ceea ce am şi făcut, la fiecare după pasiuni. La mine dublu!

20161016_11191020161016_111950

Dumincă am luat-o spre casele noastre, după ultima rundă de prânz pantagruelic, printr-o ploaie uşoară. Cum pentru noi nu era suficientă apă, ne-am zis că trebuie s-o suplimentăm aşa c-am luat-o în direcţia în care puteam face asta: spre cascada Kaya Bunar.

Ca să ajungem acolo ne-am abătut câţiva kilometri de la E85, prin Samovodene către satul Hotnisa, de unde-i uşor de ajuns la parcarea de lângă cascadă dacă urmezi indicatoarele verzi cu Ekopateka.

Acolo, unii cam zgomotoşi tocmai plecau.

_mg_0239

Şi bine-au făcut, că am putut s-o admirăm în linişte.

E şi un traseu în spatele cascadei care urmează canionul săpat de apă pe care poţi să-l faci în vreo oră jumate dar ploaia care se înteţise şi întunericul care se apropia vertiginos ne-au făcut să ne mulţumim doar cu cascada.

Aceasta a fost aventura noastră bulgărească de un sfârşit de săptămână.

A meritat?

Cu vârf şi îndesat!

Aşa că dacă n-aveţi chef să vă smulgeţi părul pe DN1, există alternativă, chiar dacă-i un pic mai departe!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s