Noroială la Comana!

Cică de la dragoste la ură nu e decât un singur pas. Și nu degeaba se spune asta, că sunt o grămadă de păţiţi.

Eu, cel puţin, sufăr de schimbarea asta de macaz în fiecare an. Nu-mi explic cum sunt mai întâi iubibil și am parte de mângâieri tandre în cele mai bune condiții, ca după aia să devin cel mai antipatic și să fiu lovit cu ură și repetat în moalele capului și peste toate celelate piese componente.

Da, așa arată relația mea din fiecare an cu doamna Căldură, din primăvară până vara. Și tu ești  la fel ca mine?

Ce coincidență! 😀

Oricum, când apare o situație de conflict, fiecare dintre noi are două opțiuni: să stea la cafteală sau să fugă mâncând pământul.

În general eu nu-s d-ăla care să cedeze ușor dar atunci când mi-e clar că n-am nici cea mai mică șansă de izbândă în fața inamicului fierbinte, o iau la fugă de parcă am tot iadul pe urmele mele. Și chiar dacă nu e iadul, temperatura tot cam p-acolo e!

Duminica care numai ce-a trecut m-am oprit din fugă în pădurea de la Comana de unde,  împreună cu Elena  și cu Agnes am putut să-i dăm cu tifla fierbințelii care  tot încerca să-și înfingă degetele încinse în răcoarea de sub umbra verde.

20170709_171902

Chiar dacă fuga-i rușinoasă, poți obține și victorii cu ajutorul ei. Până la urmă doamna Căldură când a văzut că nu ne poate prinde cu năvoadele-i încinse, a renunțat la pârjol, s-a mai îmbunat și-a trimis spre noi  o îmbrățișare… artistică!

_1040712

_1040729

Dar… ce-i cu mine de încep cu sfârșitul?

Hmmm… poate nu vreau să ai emoții de infarct, ci să fii liniștit știind că totul se termină cu bine! 😉

Altfel, până la sfârșit a fost o cale lungă de câțiva zeci de kilometri de răcoare. Și de noroaie, că plouase cu o zi înainte. Și de tot felul de insecte care apar inevitabil acolo unde-i umezeală, în frunte cu hoardele barbare de țânțari, nu întotdeauna domolite de Autan-ul din dotare.

Totuși chiar dacă pădurea de la Comana ar fi  plouată ca la Ecuator, tot ar fi prietenoasă cu cicliştii, pentru că drumurile principale sunt blagoslovite cu niște pietriș. Mană cerească când nu vrei să intri cu bicla până-n gât în nămolurile (neterapeutice) de pe potecile pădurii.

_1040507.jpg

Asta nu înseamnă că nu ne-am mozolit un pic, că am dat și destule locuri în care piatra a fost cucerită.

Și dacă la început căutam calea cea mai uscată, la un moment dat n-am avut ce face și-am făcut cunoștință cu noroaiele.

De la noroi am trecut și la bălți, strângând din buci la început. După ce-am văzut că e de fapt mai ușor prin apă, nu numai că nu mai ocoleam bălțile dar ne bucuram ca niște copii mici când le vedeam.

După cum se vede, Agnes era cea mai implicată în relația cu băltoacele dar nici eu nu eram departe! 😀

Pe hartă, drumurile principale din pădure sunt drepte. Așa sunt și-n realitate, bineînțeles. Numai că pe reprezentarea bidimensională nu se văd urcările și coborârile de care ai parte pe traseu, dintre care unele sunt chiar intense.

La coborâri trebuie să ai mare grijă pe unde conduci roțile bicicletei, că te poți trezi în decor de la un dâmb sau vreo piatră mai încăpățânată, neobservate la timp. Iar la urcare, la fel.

Am pățit-o  la una dintre urcări, când o piatra mai mare m-a dat jos de pe biclă iar panta accentuată nu m-a lăsat să prind suficient avânt s-o cuceresc pe roți. N-am avut ce face și-am trecut la împins bicla cu simț de raspundere.

E adevărat că nici cauciucurile mele de șosea nu era chiar în elementul lor printre noroaie dar s-au descurcat mai mult decât onorabil.

Oricum, nămolurile de sub umbra deasă a copacilor dispăreau cu desăvârșire când se rarefia coronamentul și noi ne mai aduceam aminte de căldura răutăcioasă care oricum nu era în deplinatatea puterilor pe lângă copaci.

Și dacă noroiul dispărea la soare, așa s-a întâmplat și cu drumurile mai spre liziera pădurii, unde speram noi să ieșim. Începeau în forță și, pe nesimțite, se făceau nevăzute. Așa am ajuns noi să pedalăm prin ditamai buruienile, în căutarea unor drumuri la fel de dispărute ca dinozaurii.

20170709_153433

20170709_153440

Atâta explorare intensă nu putea rămâne fără urmări. Așa am ajuns să rezolv o pană făcută de Elena la roata din spate.

Cum aveam kit de pană la mine, n-a durat mult și iar pedalam toți trei, plini de energie.

Am bătut drumurile înainte și înapoi, în stânga și-n dreapta, sus și jos, iar în pauzele de pedalat și de căutat la picior orice urmă de drum, am avut parte de niște întâlniri neașteptate.

Pe lângă acestea, de-a lungul drumurilor am speriat o grămadă de șoricei, mai mulți decât am văzut vreodată în viața mea. Ce făceau ei p-acolo, ce mâncau, habar n-am. Dar le mergea tare bine!

Când ne-am săturat de atâta umbră păduroasă, am luat-o spre Delta Neajlovului s-o vedem și pe cea trestioaso-păpuroasă de pe lângă apă.

 

_1040632

_1040633

_1040644

20170709_173258

Foişorul din care sunt făcute fotografiile e perfect pentru cei dotați cu răbdare și înclinații ornitologice dacă au chef de observat păsăretul specific zonei.

După ce ne-am relaxat nițel lângă baltă, am avut norocul să dăm în pădure de cel mai simpatic izvor, care-a fost bucuros să ne refacă rezervele de apă potabilă și să ne furnizeze tot lichidul necesar curățării încălțărilor și biclelor din dotare. Drăguț din partea lui! 🙂

După ce-am mai pedalat puțin, am ajuns la complexul turistic de la Comana unde, fără să stăm prea mult pe ganduri, ne-am așezat la o masă să ne refacem rezervele de energie.

20170709_194115_HDR

20170709_194127.jpg

Ne-am oprit la un local cu specific grecesc ascuns sub un nume neaoş românesc („Taverna marelui paharnic”) dar sunt mai multe locuri în care poți lua masa acolo. Nu aveau disponibil tot ce era în meniu dar giros-ul de pui pe care l-am ales până la urmă a fost bun. Împreună cu o bere, m-a costat 40 și-un pic de lei.

După masă am luat-o cu tot cu bicle la hoinareală prin complex și-am fost placut impresionați de ce oferă

Pe lângă ce se vede în fotografii, acolo mai e și un parc de aventură, cu diverse trasee prin copaci iar dacă te pasionează, te poți da cu tiroliana sau cu trăsura trasă de cai.

Foarte frumos p-acolo și, chiar dacă nu te atrag drumurile răcoroase din pădure, cu siguranță ai ce să faci.

*

A fost prima mea vizită de relaxare la Comana și mi-a plăcut, fără doar și poate. Drumurile principale din pădure sunt clare, fără dubii, pietruite în multe locuri și nu prea ai cum să te rătăcești. Ai pădure și deltă în același loc, cu bonusul adus de complexul Casa Comana, unde te poți opri ca să te refaci după efortul pedalatului.

E aproape de București, la vreo 40 de kilometri pe care-i faci lejer în vreo 30-40 de minute. Noi am ieșit din capitală pe șoseaua Girgiului iar după ce-am trecut Argeşul am făcut stânga la giratoriu, spre Grădiște, de unde mai e o aruncătură de băț până-n Comana.

Pentru mine, bicicleala la Comana  a marcat și săritura peste 1000 de kilometri parcurși  de la începutul anului si până acum.

1000 km

Și (mă repet) a meritat cu vârf și îndesat!

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s