Cu caiacul, din Deltă până la mare

M-a rupt și m-a făcut bucățele!

Când s-au lipit fărâmele la loc, a apărut ceva în plus: durerea!

După prima zi nu mai eram în stare să strâng palmele în pumni, antebrațele vociferau la fiecare mișcare oricât de mică, iar deltoizii făcuseră coaliție cu bicepşii și tăbărau cu durerea pe mine numai cât mă gândeam la ei.

Dar cel mai tare țipa spatele, cu mușchii umerilor. Trapezul era tartorul concertului durerii iar noada îl seconda cu virtuozitate.

De la ce?

De la vâslit!

În viața mea pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-o barcă și-am tras la vâsle. Ba chiar e posibil să rămână și degete nefolosite. De data asta, vâslitul în caiac (căci despre el e vorba), a fost de-a dreptul… uau!

Bine! Şi eu berbec! M-am autopromovat de la o singură ieșire cu caiacul de o oră jumate pe Herăstrău, la parcurs cu el peste 100 de kilometri prin Deltă, în patru zile. Iar asta nu putea să rămână fără urmări, nu?!

Oricum știam că așa va fi și am acceptat provocarea fără să stau pe gânduri! Mai ales că eu am antecedente la berbeceală, că la fel am făcut şi cu bicla: am trecut la prima mea tură lungă ( de 140 de km) după ieşiri sporadice de 20 de kilomtri prin parcurile din Bucureşti. Şi aia m-a îngenunchiat, mult mai tare decât asta vâslită.

Ce spuneam?!

Berbec!

Că dacă-aş fi avut măcar vreo două ieşiri în plus cu caiacul, n-aş fi avut parte de toate protestele de mai sus. Dar treburile mi s-au aranjat de aşa natură că atunci a fost momentul să-mi provoc (iar) limitele.

 

Și bine-am făcut, c-a meritat, cu vârf și îndesat!

A fost o experiență pe care n-aș fi vrut s-o ratez pentru nimic în lume!

Oricum eu am avut cu apa o relație specială din fragedă pruncie, iar Delta a exercitat asupra mea o atracție inexplicabilă chiar de când am aflat că există. Am ajuns de mai multe ori pe canalele-i mai mari sau mai mici și de fiecare dată dorința mea de a ne cunoaște mai bine, în loc să scadă, a crescut.

Așa că, ocazia  oferită de AventureTime.ro de a merge patru zile prin Deltă cu caiacul, a venit ca o mănușă peste dorințele mele. În plus, chiar Bărbosul care se uită din ceruri zâmbind bonom la copiii săi, a hotărât că e momentul cel mai bun pentru o așa aventură, că prea le-a potrivit pe toate la milimetru ca să ajung eu acolo: am aflat pe ultima sută de metri de eveniment, m-am calificat pe ultimul metru la tura de acomodare de pe Herăstrău, mai aveam niște zile libere pe care am putut să le iau tot așa, la limită, iar transportul din bucăți din București și până la Murighiol s-a legat… ca-n filme!

În mod normal, AdventureTime asigură tot, inclusiv transportul pentru aventurierii în caiace dar, pentru că eu am apărut pe nepusă masă, a trebuit să ajung în Murighiol cum m-am priceput. Acolo, după ce-am așteptat câteva ore, m-am reunit cu gașca de nouă oameni pe la unu jumate în creierii nopții de miercuri spre joi și, după sfatul bătrânilor, am zis că nu-i bine să ne aruncăm direct cu capul în sălbăticie, să nu rămânem fără el înainte de vreme. Așa am ales o zonă tampon, un camping unde ne-am instalat corturile și ne-am bucurat de nițică civilizație: toalete și apă curentă.

Probabil pentru că-mi plac amândouă, dimineața am fost martorul unei întâlniri de gradul trei dintre caiace și bicle.

_1050586

_1050626

Bine, mai de la distanță și nu în aceeași poză, căci caiacele românești nu prea înțelegeau (probabil) rusa biclelor și-n plus de asta ambarcațiunile băştinaşe erau sub protecția unui paznic feroce care nu lasa pe nimeni și nimic să se apropie de ele.

_1050589

Cum nu prea se vede? Ia privește mai cu atenție!

_1050591

Datorită acestui paznic ne-am recuperat mijloacele de locomoție acvatică exact așa cum le lăsasem de cu noapte și ne-am dus împreună spre rampa de lansare, unde le-am aliniat ca să vedem cât calabalâc suntem în stare să înghesuim în ele.

P8030171

După cum se vede, mult mai mult decât aș fi crezut că-i posibil. Da, a intrat tot. Incredibil!

E adevărat că și caiacele sunt gândite pentru cărat ceva bagaj, cu câte un compartiment etanş în față și în spate și cu încă ceva spațiu de depozitare în spatele scaunului, unde toți am reușit să îngrămădim șase sticle a câte doi litri de apă fiecare. Căci dacă apă (potabilă) nu e, nimic nu e, în ciuda milioanelor de hectolitri de apă dulce din toată Delta.

Printre sesiunile de bumbăcit bagaje, Cosma și-a făcut timp să ne mai explice cum e treaba cu vâslitul și caiacul.

P8030179

Așa arată lecția de caiaceală și pare să fie foarte complicat după durearea de cap pe care toată lumea pare că încearcă s-o transfere în padelă.

Nimic mai greșit!

Cu padela pe capul proprietate personală îți dai seama care-i poziția optimă a brațelor pentru vâslit. Altfel, când dai cu vâsla în partea dreaptă, caiacul se duce în stânga și invers. Asta fără cârmă. Când bagi cârma-n apă (chestia aia neagră de metal din coada caiacului) controlul direcției se face cu două pedale apăsate cu picioarele doar că aici, dacă apeși în stânga, caiacul chiar se duce-n direcția aia. Şapte ani de caiac de performanță făcuți de Cosma condensați în câteva minute de explicații.

Ca peste tot, teoria fără practică la caiac înseamnă fix pix, așa că n-am stat prea mult pe gânduri s-o testăm la apă.

P8030183

După ce noi toți „cei nouă meșteri mari, caiacişti gregari/ Și cu Cosma zece, care ne și întrece” ne-am lansat pe orbita… Dunării, am luat-o la explorat în ritmuri personale de padelă. Și-am mers pe canale mai mari sau mai mici, circulate sau fără țipenie de barcă, pe lacuri cât o mare sau cât un sindicat de lacrimi, prin apă curată sau cucerită de tot felul de vegetație acvatică, de dimineața devreme și până seara târziu.

Bineînțeles c-am avut tot felul de întâlniri, una mai interesantă ca alta, pe apă sau pe uscat, cu tot felul de plante și viețuitoare, unele binecunoscute ca embleme ale Deltei, altele ușor în afara luminii reflectoarelor dar la fel de incitante. Continuă lectura

Anunțuri

Frică şi senzaţii tari!

Recunosc, mi-e frică!

Nu, nu e vorba de-o frică d-aia difuză, de tot şi de toate, ci de una cât se poate de aplicată.

Mi-e frică de motoare!

Adică… nu, n-am coşmaruri cu pistoane scoase din minţi de guvernarea PSD-ALDE, de bujii supraîncinse de minciunile politice, gata să sară pe mine să mă înfiereze, nici de radiatoare clocotind, cu lamele de răcire tremurând de furie că nu pot rezolva nimic fără să dea şpagă, pregătite să mă fiarbă c-o plăcere dementă!

Nu, mi-e frică de motoarele alea cu două roţi!

Că doar aşa se spune, nu? M-am dat cu motoru’! 😉

Mi-e frică de vitezele incredibile la care pot ajunge în câteva scurte secunde.

Mi-aduc aminte că în copilărie făceam colecţie de surprize de la guma „Turbo” şi cele mai tari maşini erau pentru mine alea cu acceleraţia cea mai şmecheră, alea care ajungeau cel mai repede la 100 de km/h. Iar cele mai performante, cele pentru care trebuia să fii şeic cu câmpuri de petrol sau vedetă de cinema ca să le cumperi, aveau nevoie de patru-cinci secunde ca să ajungă acolo.

Ei bine, multe motociclete ajung la 100 de km/h în trei secunde şi la 200 km/h în opt-zece secunde. Practic, in lumea asta sunt foarte puţine maşini care pot bate o motocicletă (mai ales una de viteză) pe şosea.

Iar toată puterea asta e doar pentru două roţi, pe care le înclini într-o parte sau cealaltă ca să iei o curbă şi, practic, n-ai protecţie pe ea dacă se întâplă ca lucrurile s-o ia razna.

Bine, există echipamentul de specialitate, cu cască, armură, mănuşi, gândite special pentru protecţia pe motor dar la 150 de kilometri la oră poţi s-o păţeşti rău de tot, cu tot cu echipament.

De fapt, nici n-ai nevoie de 150 de kilometri pentru chestii nasole. Poţi să ţi-o „iei” şi la viteze mai mici!

În afară de asta, am văzut la prima mână ce poate să facă un accident cu motorul, printre colegii mei de muncă. Adică de la julituri urâte generate de raşchetatul pe asfalt până la… pierderea unui picior!

Adică… de-a dreptul urât!

Aşa că n-am ce face şi mă repet: mi-e frică de motoare!

Dar frica a fost inventată să fie confruntată, nu-i aşa? Continuă lectura

La mare, cu bicla şi cortul!

În viața asta obții puține chestii fără să faci nimic, pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Chestiile mișto vin după ce te-ai strofocat nițel, după ce te-ai agitat și-ai sacrificat ceva. Partea nasoală e că nu știi decât la final dacă rezultatul e pe măsura efortului depus, că poți să te agiți o grămadă, să te dai peste cap de foarte multe ori… degeaba!

Pe de altă parte, dacă nu faci ceva, sigur obții… nimic! Așa că întotdeauna e bine să te apuci și să faci, cu speranța că o să fie bine, ca să nu fie rău!

Și dacă nu e chiar așa bine la final, sigur o să fie data viitoare. Sau cealaltă!

Ghidându-mă după aceste principii, în creierii nopții de vineri spre sâmbătă, n-am avut ce face și l-am sacrificat. Cu blândețe în ochi și cu tristețe în suflet mi-am lăsat somnul acasă, să doarmă fără mine. Eu am luat-o spre gară, pe biclă, pregătit până-n dinți cu toate cele să petrec o noapte la mare, la bulgari.

Cele două ore minuscule indicate de ceas (care pot fi observate în toată splendoarea detaliilor numai cu ajutorul microscopului electronic) jucau feste multora dintre participanți.

_1040742

_1040750

Încețoşarea unor personaje din fotografie demonstrează fără putință de tăgadă că acestea se aflau într-o indubitabilă stare cuantică și erau prezente în două locuri în acelaşi timp: în ademenitorul pat de acasă dar şi în urâtele ore de pe peronul Gării de Nord. La un moment dat, chiar și această oscilație a ajuns să fie restricționată de puhoiul de oameni care se aglomera pe peronul gării ca apa într-un baraj de acumulare.

Când în sfârșit Cucuveau a tras pe linie (desigur cu întârziere, de vreo juma’ de oră, că doar d-aia trăim în România), vagoanele supraetajate de  personal s-au umplut ochi instantaneu. M-am uitat siderat și mă tot întrebăm unde drac’ o să-ncapă 20 și ceva de bicle în vagoanele care dădeau p-afară de câtă lume era.

_1040767.jpg

Dar au încăput, că Albert, organizatorul turei, avea un as în mânecă: o cerere făcută din timp către CFR, care ne-a asigurat un vagon cu spațiu special pentru biciclete.

_1040769

Insuficient pentru nevoile noastre, după cum demonstrează căpița velo de mai sus dar mult mai bine decât nimic, nu-i așa? Oricum n-au încăput toate acolo, așa că le-am împânzit prin tot trenul.

_1040836

După ce-am încheiat operațiunea cu maxim succes, mulți dintre participanți au fost loviți definitiv în aripă și-au căzut care pe unde a putut.

Totuși, în ciuda condițiilor propice, pe ici pe colo a fost nevoie de-un cântecel de leagăn.

_1040798.jpg

Iar ăștia, loviții, au dat grațios cu tifla soarelui care nu-și încăpea în piele de bucurie că-i vedea așa de puși pe fapte mari. Dar câţiva l-au privit plini de admiraţie:

_1040779

_1040787-Edit

_1040788

Continuă lectura

Noroială la Comana!

Cică de la dragoste la ură nu e decât un singur pas. Și nu degeaba se spune asta, că sunt o grămadă de păţiţi.

Eu, cel puţin, sufăr de schimbarea asta de macaz în fiecare an. Nu-mi explic cum sunt mai întâi iubibil și am parte de mângâieri tandre în cele mai bune condiții, ca după aia să devin cel mai antipatic și să fiu lovit cu ură și repetat în moalele capului și peste toate celelate piese componente.

Da, așa arată relația mea din fiecare an cu doamna Căldură, din primăvară până vara. Și tu ești  la fel ca mine?

Ce coincidență! 😀

Oricum, când apare o situație de conflict, fiecare dintre noi are două opțiuni: să stea la cafteală sau să fugă mâncând pământul.

În general eu nu-s d-ăla care să cedeze ușor dar atunci când mi-e clar că n-am nici cea mai mică șansă de izbândă în fața inamicului fierbinte, o iau la fugă de parcă am tot iadul pe urmele mele. Și chiar dacă nu e iadul, temperatura tot cam p-acolo e!

Duminica care numai ce-a trecut m-am oprit din fugă în pădurea de la Comana de unde,  împreună cu Elena  și cu Agnes am putut să-i dăm cu tifla fierbințelii care  tot încerca să-și înfingă degetele încinse în răcoarea de sub umbra verde.

20170709_171902

Chiar dacă fuga-i rușinoasă, poți obține și victorii cu ajutorul ei. Până la urmă doamna Căldură când a văzut că nu ne poate prinde cu năvoadele-i încinse, a renunțat la pârjol, s-a mai îmbunat și-a trimis spre noi  o îmbrățișare… artistică!

_1040712

_1040729

Dar… ce-i cu mine de încep cu sfârșitul?

Continuă lectura

Căldura cere răcoreală!

Fântâni arteziene!

Nuuu, nu e vorba despre binecunoscutele tâşnitori publice care aruncă apa în sus cât mai artistic, pentru bucuria ochiului.

E  vorba despre… cum arăt eu, pe căldurile de vară!

Dacă mi-aş da tricoul jos în timpul drumurilor pe care le fac prin Bucureşti, aş fi neclar din cauza transpiraţiei care ar ţâşni din mine exact ca din fântânile pomenite mai sus. Bine, poate nu chiar aşa artistic…

Altfel, cu tricoul pe mine, reuşesc doar să creez pe el diverse modele ude şi mai mult sau mai puţin abstracte.

Şi suport cât suport dar din când în când trebuie să fac ceva ca să contraatac: îmi pun un guler!

Da, ştiu, o soluţie cam contraintuitivă dar numai până vezi despre ce e vorba.

P6241430

Ei, ce crezi? E sau nu remediul perfect?!

Aşa cred şi eu, că doar d-aia am gura de la o ureche la cealaltă! 😀

Partea cea mai tare e că soluţia asta nu e cu „copyright”, ci poate fi pusă în practică de toată lumea, după nevoi:

P6241437

P6241441

 

Sau, dacă nu e suficient gulerul, oricând poţi apela la o capă:

P6241453

P6241452

Cum ajungi la asemenea remedii? Continuă lectura

Creta: privire de vacanţă

Iarna, pe frig şi pe zăpadă, toată lumea aşteaptă vara.

Când vine (în sfârşit) vara, n-ai spune că cineva abia o aştepta la cum aleargă toţi, ca potârnichile speriate, în căutarea unei adieri de aer condiţionat, cât de mici. Căci (mare surpriză!) când apare susnumita vară, vine cu tot cu căldura care, adevărat, e foarte prietenoasă până pe la 25-26 de grade celsius. După pragul ăsta, ei bine… lucrurile se complică peste tot dar mai ales în oraşe, unde tabla încinsă şi asfaltul fierbine o fac să capăte puteri de supererou. Negativ! Căci, cu cât e mare plusul de la gradele celsius, cu atât căldura devine mai negativă. Ce paradox, nu?

Dar toţi ştim asta şi fiecare dintre noi facem faţă (sau spate) cum putem. Unii, după cum spuneam, caută aerul condiţionat ca pe sfântul Graal, alţii… schimbă căldura noastră pe căldura lor!

Care-s ăia care au altfel de căldură decât a noastră?

Ei bine, la fiecare după preferinţe şi după buget.

De ce spun asta? Pentru că vara vine şi concediul şi poţi să pleci la oricare altă căldură, cât te ţine buzunarul!

Cum pe termen lung eu mă-nţeleg şi nu prea cu aerul condiţionat, pentru concediul de anul trecut m-am îndreptat spre o altă căldură, cea cu aromă de tzatziki insular.

Din charter-ul pentru Creta m-am bucurat de peisajele cu o perspectivă pe care doar avionul o poate da. Prin ţară pe la noi şi pe lângă, verdele nu mai ştia câte nuanţe să scoată pentru impresionarea ochilor din văzduh.

P8032033

P8032035

P8032037

 

P8032038

Cu cât ne apropiam de destinaţia noastră, spre sud, vocea verde era din ce în ce mai subţirică, fiind întrecută de prezenţa tot mai puternică a diverselor nuanţe de maro  şi ocru.

P7271440P7271443

Da, schimbarea tipului de căldură e cât se poate de evidentă de sus!

La ieşirea de pe aeroportul din Heraklion, capitala Cretei, ne-am întâlnit cu reprezentanta agenţiei de turism care ne-a spus că din greșeală, rezervările erau mai multe decât camerele din hotelul „Thalia” unde aveam cazarea și ne-a convins să ne mutăm la altul.

În autocarul care ne ducea spre Hersonissos, după ce Elena a avut o discuție cu o prietenă de la o agenție de turism, am ajuns la concluzia că nu degeaba „Thalia”, renovat de curând, era suprarezervat și-n partea cealaltă mai erau locuri. Aşa că ne-am răzgândit cu al doilea hotel și-am rămas la prima alegere. Pentru că într-adevăr o îmbârligaseră cu rezervările , cei de la „Thalia” ne-au cazat două nopți la un hotel apropiat, „Glaros Beach”, de patru stele și un pic mai aproape de mare.

Concluzia?

Dacă mergi în Grecia, ți-ai căutat și ți-ai găsit o cazare care ți-a plăcut, n-o schimba pentru nimic în lume, că pierzi! Mie mi-a plăcut mult mai mult hotelul „Thalia” de trei stele decât „Glaros Beach”, care avea patru.

Odată rezolvată cazarea, ne-am pus pe explorat împrejurimile, să vedem de ce ne-am mişculat până acolo.

Grecii sunt mândri de țara lor. Altfel nu pot să explic prezența steagului național în multele locuri în care l-am văzut. În destule țări din lumea asta e cumva normal să-l vezi pe stradă, pe la magazine și hoteluri. Dar grecii merg și mai departe!

P7271459

Acolo am luat primul contact cu Mediterana grecilor și mi se pare definitoriu pentru Creta cu care m-am întâlnit.

De ce? Continuă lectura

Prima evadare… înainte de „Prima Evadare”

Titlul se traduce așa: cum n-o să merg azi (da, deja e azi!) la deja celebra competiție anuală de ciclism offroad „Prima Evadare”, mi-am spus că totuși n-ar fi rău să fur startul, să văd și eu cum e. Asta pentru că până acum am „încercat” competiția doar din poveștile altora.

Așa am apelat la Sorin Buică, fost și actual concurent, care, ca orice prieten de nădejde, nu m-a lăsat cu ochii-n soare și a fost de acord să facă pe ghidul.

„Relaxat și nu toată tura”, m-a pus în temă de la început, ca să mai rămână cu zeamă în el și pentru competiția propriu-zisă. Cum pe mine oricum nu mă-nghesuie vitezele superluminice când mă dau pe coclauri, n-am putut decât să mă bucur.

Așa ne-am întâlnit  ieri, sâmbătă dimineață, printre promisiuni nehotărîte de ploaie, la începutul traseului.

Prima porțiune, cea de șosea, n-a presupus niciun fel de dificultate pentru viteza relaxată la care-am dat-o cauciucurilor spre mestecat.

În porțiunea urmatoare, în padurea Băneasa treaba s-a umezit suficient cât să ne sporim valoarea cu niște namol, nu neapărat terapeutic. Totuși, „Când la stânga, când la dreapta/Uite-așa se joacă roata”, am trecut pe lângă majorietatea porțiunilor în stare lichidă fără mari bătăi de cap. Și chiar prin ele.

Bineînțeles că haiducul care desparte apa ca Moise e Sorin, care a prelevat cu ocazia asta toate datele de temperatură, compoziție a apei și coeficient de lipire al nămolului pentru trecerea din timpul concursului. Mai bine să știe decât să nu, așa-i?!

Pe de alta parte, dacă atunci când se merge între prieteni pământul înfrățit cu apa nu ridică mari probleme, în condiții de concurs lucrurile s-ar putea să stea ușor altfel și noroiul să fie „gătit” de primii concurenți atât cât să nu-l poată mesteca ușor cei care vin după ei. Dar se va vedea după ora de start.

Pe principiul că după întuneric mai vine și lumina, din pădurea prin care se plimba și-un Renault într-o prospecție (cred), am văzut luminița pajiştii care urmează imediat după.

P1020563

Continuă lectura

Galben, cu zbor şi zmee!

A plecat și toată lumea a răsuflat ușurată.

Gata, am scăpat, putem să ne mișcăm mai cu talent!

Era mai multă lumină, au apărut mai multe zâmbete, lucrurile erau așa cum trebuiau să fie.

Dar a fost numai o manevră de inducere în eroare! A plecat doar ca să revină când nimeni nu se mai aștepta, să lovească prin surprindere.

Perfidie!

Și-a revenit cătrănită rău, neagră-mov de supărare!

De ce?

Nimeni nu știe dar ne-a ascuns soarele, ne-a răcit, ne-a plouat, ba chiar a dat în noi și cu ninsoare preț de toată săptămâna trecută! Și asta în aprilie, după ce toată lumea îngropase hainele groase și aruncase cât colo cauciucurile de iarnă. O săptămână întreagă am căutat să părăsim cât mai puțin acoperișul de deasupra capului și-am devenit ușor mai palizi.

Dar tot ce începe, bun sau rău, se mai și termină! Așa a venit dimineața de sâmbătă cu un soare care rânjea cu-o gură până la urechi și încerca din răsputeri să ne încălzească chiar dacă nu era încă în deplinătatea puterilor și nu reușea să înfrângă definitiv și irevocabil răcoarea nopții.

Cum eu aveam de ceva vreme mâncărimi la roți, a fost momentul perfect să le scarpin și-am ales s-o fac prin sate de câmpie, la evenimentul organizat de Iulian Ene.

Pe principiul că „marile spirite gândesc la fel”, ne-am adunat vreo câteva zeci de ciclişti la locul de întâlnire de la Arcul de Triumf, de unde-am plecat cu mic, cu mare, să lăsăm ușurel în spate betonul și sticla orașului.

P4200914

De la înțepeneala liniilor citadine am ajuns destul de repede la curgerea mlădioasă a curbelor vegetației de pe câmpuri și-am debarcat acolo cu arme și bagaje.

Locul în care ne-am oprit n-a fost deloc întâmplător. Chiar dacă unii merg pe pe bicicletă de parcă zboară, adevăratul zbor e fără roți și acolo am putut vedea exact cum se face.

P4200928P4200936P4200942P4200943

Continuă lectura

Ziua premierelor

 

Sâmbăta care tocmai a trecut, a fost pentru mine o zi a premierelor.

De când m-am combinat cu Trek-ul, zvârluga de cursieră, tot căutam prilej s-o scot în lume la o treabă serioasă, să vedem cum ne place.

Ei bine, sâmbătă s-au aliniat planetele și-am ieșit dimineața din casă la o propunere de traseu de vreo 95 de kilometri. Zvârluga a fost de acord, ba chiar mi s-a părut că tremură de o uşoară nerăbdare, care s-a manifestat într-un elan avântat de la prima atingere a asfaltului.

La locul de întâlnire de la Izvor, Florin Năstasă, organizatorul turei, ne-a făcut indecenta propunere de a merge pe un cu totul alt traseu decât cel propus, din motive de unire cu o altă gașcă de ciclişti și de pedalat până la Hereşti în scopul observării unor obiceiuri de Florii.

Cum turele velo sunt pentru mine atât prilej de relaxare prin efort fizic cât și potențiale ocazii de capturat imagini după sufletul meu, mi-a convenit chiar mai tare noua propunere, traseul fiind în continuare numai pe șosea, după cum cerea hotărât noua mea prietenă cu roți subțiri.

Zis și făcut!

Ne-am întâlnit în Berceni cu grupul Magdei (care s-a dovedit a fi foarte pasionată de fotografie) și-am purces voiniceşte să luăm în piept drumul până la Hereşti, la festivalul „Mugurel de sălcioară”.

20170408_15005020170408_15115420170408_13434420170408_13434520170408_134348

Continuă lectura

Making of „Fire Punk” sau: cum ajungi de la „ou”, la ilustraţie

În general, multe lucruri în viaţa asta sunt simple. Asta până te apuci să le faci şi atunci devin rapid complexe şi prezintă multe aspecte.

Aşa e şi cu grafica digitală, fie ea în două ori trei dimensiuni.

Sunt destui de mulţi care consideră că, dacă nu-i pe hârtie sau pe pânză, o lucrare vizuală pe calculator se face foarte uşor şi super-iute.

Ei bine, chiar aşa e!

Doar că e valabil pentru puţine cazuri şi pentru chestii simple. Altfel, ce pare complicat, chiar e. Ba chiar şi multe chestii care par simple, de fapt sunt complicate.

Ca să faci orice într-un program de grafică pe calculator, mai întâi trebuie să-l cunoști, să știi ce face. Iar orice program în care poți obține ceva ca lumea e… de-a dreptul complex!

E cineva care n-a auzit de Photoshop măcar o dată-n viaţă?

Am văzut la moment dat, undeva pe net, un articol care spunea că sunt mai mult de 500 de acţiuni pe care le poţi face in program. Dacă pun la socoteală şi faptul că ordinea operaţiunilor contează enorm pentru ceea ce obţii la final, ajung spre o infinitate de posibilităţi.

Mie-mi place să cred că ştiu câte ceva despre Photoshop dar în niciun caz nu pot spune că am aflat tot ce poate face. Tot timpul mai dau peste ceva nou.

Iar Photoshopul e un program dedicat pentru grafica 2D. Când e vorba despre cele 3D, complexitatea creşte abrupt. Aruncaţi-vă niţel un ochi spre 3DMax, Maya sau Zbrush ca să vedeţi dacă am dreptate.

Concluzia?

Dacă vrei să obţii ceva rezultate mulțumitoare de la orice program, trebuie să treci dincolo de simpla amiciție cu el, să te familiarizezi bine cu modul de lucru, cu interfața și comenzile.

Dar asta nu-i suficient!

Indiferent cât de bine cunoști orice program, asta nu înseamană c-o să ajungi obligatoriu la nişte rezulatate WOW!

Programele respective sunt, în esenţă, nişte unelte adică nişte pensule sau nişte dălţi, ușor mai complicate. Chiar dacă știi ce fac, nu înseamnă că le și folosești competent.

De exemplu, ca mai toată lumea, eu știu ce-i ăla un bisturiu. Știu că are un mâner și o lamă care e ascuțită bine de tot. Pot să tai liniștit diverse chestii cu el, ba chiar și pe mine dacă nu sunt atent. Dar niciuna din cunoștințele astea nu mă transformă într-un chirurg. Îmi lipsesc cu desăvârșire anii de studiu într-ale anatomiei (nu mai spun de cei de practică) și n-ar fi deloc bine pentru cineva aflat la nevoie să fac eu pe chirurgul.

La fel e și cu creația vizuală. Degeaba cunoști la perfecție orice program dacă nu ai cunoștințe despre compoziție, culoare, ritm,  lumină, despre anatomie (cea artistică nu cea medicală, pentru chirurgi). După mine, acestea din urmă fac diferența între un maistru și un maestru.

Pe mine mă mai apucă când și când cheful de făcut ceva pe partea vizuală. În trecutul apropiat m-au acaparat fractalii și m-am jucat cu forme, culori și ritmuri. Adică am fost ușor abstract.

În trecutul și mai apropiat s-a insinuat o nevoie figurativă care se cerea manifestată în realitate. Iar figurativ vine de la figură, care înseamnă personaj, așa că anatomia are un rol important. Cum cunoștințele mele anatomice era mâncate rău de rugină, se impunea  să le împrospătez așa că, în paralel cu scufundările printre oase, mușchi și tendoane, am călărit de zor și tutoriale de „ZBrush 4”, care e PROGRAMUL atunci când e vorba de modelare organică.

Rezultatul explorărilor s-a concretizat mai jos, în punker-ul cu părul de foc și cu o poveste SF.

1000FINAL- def ©ED maxim

Dar care au fost pașii care m-au adus aici?

Vedem imediat!

În lumea noastră, multe origini încep cu… un ou.

Că e de crocodil, de struț sau un ovul, tot ou se cheamă că e, iar punker-ul meu nu putea să apară în lume decât dintr-unul, virtual în acest caz.

0Capture-0

ZBrush-ul manipulează și modifică geometria din spațiul virtual prin „brush”-uri, adică pensule. Fiecare pensulă are un efect specific, pe care utilizatorul îl poate modifica. Dintre multitudinea de brush-uri, am folosit majoritar „move„, „standard„, „claybuildup„, „claytubes„, „smooth„, „pinch” și aproape exclusiv așa cum vin ele cu programul. Sunt pictogramele din partea de jos a interfeței, unde le-am plasat pentru acces rapid.

Când abordezi o sculptură figurativă, indiferent că o faci cu lut în atelier sau în mediul virtual, abordarea e aceeași.

Mai întâi te ocupi de formele primare mari și proporțiile dintre ele, cum ar fi volumele capului, al trunchiului, a mâinilor și picioarelor. Peste acestea se așează formele secundare ale nasului, urechilor, buzelor etc. iar în final se abordează cele terțiare: detaliile fine de pori, riduri, cicatrici, alunițe, vene.

Da, știu că tendința naturală e să ajungi cât mai repede la nivelul terțiar de detaliu pentru care ZBrsush-ul e atât de cunoscut dar o sculptură nerezolvată la primele două niveluri, e una proastă indiferent de cât de mult e detaliată.

În ZBrush e bine să abordezi formele primare cu un numar mic de poligoane (fațetele cu care e construit modelul), cele secundare cu un număr mediu iar terțiarele cu suficient de multe, cât să redea cele mai fine detalii pe care le vrei pe model.

Niveluri rezolutie800

Urmând principiile de mai sus, am început modelarea personajului în poziție neutră ca să pot folosi funcția de oglindire („symmetry”) care duplichează perfect de-a lungul axei mediane acțiunile făcute pe o parte.

Modelare simetrica©

Capture-15

După ce am ajuns la acest stadiu mulțumitor, am început să lucrez la expresie și am ieșit din modul de simetrie pentru a conferi mai multă credibilitate personajului, căci în realitate nu există fețe perfect simetrice. Continuă lectura