Valea Iazurilor: relaxare cu imagini… orgasmice!

De vreo doi ani de când am început să mă dau mai intens cu bicla, am făcut ce-am făcut şi de cele mai multe ori am ajuns pe la… ia să văd, cine ghiceşteee… da, aşa-i: Valea Iazurilor!!!

Iuhuuu! 😀

De ce?

Pentru că-mi place de mor să mă dau pe coclauri, pe drumuri fără asfalt şi fără traficul auto cu noxele de rigoare. Îmi place nespus să fiu înconjurat de diverse nuanţe de verde, de roşu-portocaliu, ocru sau galben, care să fie pregătite cu dragoste doar de minunata natură, fără aditivi şi amelioratori.

Aşa că atunci când vreau să scap de tumultul oraşului cu zgomotele-i grăbite şi metalice, mă retrag pe două roţi prin păduri, prin dealuri şi văi, uneori mai departe, alteori mai aproape la… Valea Iazurilor! Continuă lectura

Anunțuri

Mrejele fotogenice ale toamnei

Anul 2017 e cel de-al doilea an al meu.

Nuuu, n-am doar doi ani! Am reununţat de mult la pamperşi, sunt vaccinat, am buletin şi toate grijile pe care le are un cetăţean al României de azi.

Dar e cel de-al doilea an în care m-am dat cu bicla de câte ori am avut ocazia. Am adunat din iarnă şi până acum 1600 de kilometri, primăvara în căutarea soarelui pe drumuri deschise iar vara ascunzându-mă de furia-i dogoritoare pe sub umbra pădurilor din jurul Bucureştiului.

Acum c-a venit toamna am văzut că soarele s-a cuminţit. Cum am fost prieteni o grămadă de vreme, m-am gândit c-ar fi momentul să-l iert pentru rătăcirile aprige şi să reluăm prietenia.

Zis şi făcut!

Sâmbătă a fost momentul împăcării care s-a petrecut cu surle şi trâmbiţe la demult consacrata Vale a Iazurilor, iar acolo domnul Soare s-a aliat cu doamna Toamnă şi-au uneltit împreună nişte provocări, ca să nu ne plictisim. Nu ştiu cum au făcut dar au aflat c-am venit cu intenţiile fotografice la purtător şi au pregătit un spectacol de lumină, linii şi culoare ca parte a provocării. Iar aşteptările erau mari, căci din toate celelalte incursiuni făcute acolo m-am întors acasă cu tolba plină de imagini memorabile.

De data asta vinovaţii menţionaţi mai sus s-au întrecut pe ei să vadă dacă-mi mai aduc aminte lecţiile din cursul de fotografie pe care l-am făcut în facultate.

Au început provocându-mă să redau senzaţia de adâncime într-o imagine care e eminamente plană şi-au mai aruncat către mine (aşa-ntr-o doară) cu linia directoare.

_1080160

_1080199.jpg

_1080184

Continuă lectura

Pe sub apă, cu viteză pedalată: Seabike

Recunosc: îmi place să mă dau cu bicla de n-am cuvinte, iar când vine vorba de apa îmi sticlesc ochii ca două supernove. Și nu, nu mă refer la apa aia care te „rugineşte” dac-o iei pe interior, ci la cea care te poate acoperi complet pe exterior.

Dacă nu mă crezi, am dovezi!

Cu lux de amănunte poți să vezi cum mi-am împrietenit bicla cu marea bulgărească la Shabla sau cu cea autohtonă la Vadu.

Doar că aceste două slăbiciuni n-au reușit să ajungă la o simbioză utilă pentru mine. Ele s-au întâlnit, s-au plăcut una pe cealaltă și chiar au avut conversații filosofice dar naturile lor eminamente diferite nu mi-au permis cu ele activități de „ménage à trois”. Am fost nevoit să mă distrez cu câte una, pe rând.

Așa am pedalat eu o grămadă de kilometri pe lângă apă sau am înotat voios alți kilometri (mai puțini) prin mare, pe lângă bicla de pe mal…

De fapt… Dar nu, nu cred că momentul în care am căzut cu bicla-n baltă se califică pentru „ménage à trois”. Sau… ?

Dacă stau și mă gândesc bine, a fost cineva care-a combinat apa cu bicla și uite-aşa putem să dăm la pedalele hidrobicicletei pe apa liniștită a lacurilor din parcuri. Totuși, nu ştiu de ce, nu m-am dat niciodată prea tare în vânt pentru acest mijloc de locomoție acvatică.

A, mai sunt și bicicletele de „aquagym”, alea fără roți, pe care pedalezi scufundat în apă. Dar ce e aia să pedalezi… pe loc?!

*

Acum două săptămâni mi-am dat seama că există pe lumea asta cel puțin un om cu aceleași pasiuni ca ale mele dar cu o minte mai scormonitoare și mai aplicată, inginereşte vorbind.

De ce spun asta?

Pentru că m-am întâlnit cu… tobele, vă rog… SEABIKE! Continuă lectura

La Vadu, cu vâsle şi pedale

Am bântuit eu cu caiacul timp de patru zile prin Delta Dunării?

Am bântuit! (pentru cine dorește și poftește, povestea cu imagini e AICI )

 

Am ajuns eu cu caiacul până la mare?

Am ajuns!

 

A gustat caiacul meu apă dulce și apă sărată?

A gustat… doar dulce!

 

La cea sărată n-am mai ajuns în cele patru zile din motive de scădere dramatică a nivelului Dunării și a dispariției canalului de comunicare dintre Deltă și mare.

Dar inevitabilul a fost doar amânat. Continuă lectura

Cu caiacul, din Deltă până la mare

M-a rupt și m-a făcut bucățele!

Când s-au lipit fărâmele la loc, a apărut ceva în plus: durerea!

După prima zi nu mai eram în stare să strâng palmele în pumni, antebrațele vociferau la fiecare mișcare oricât de mică, iar deltoizii făcuseră coaliție cu bicepşii și tăbărau cu durerea pe mine numai cât mă gândeam la ei.

Dar cel mai tare țipa spatele, cu mușchii umerilor. Trapezul era tartorul concertului durerii iar noada îl seconda cu virtuozitate.

De la ce?

De la vâslit!

În viața mea pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-o barcă și-am tras la vâsle. Ba chiar e posibil să rămână și degete nefolosite. De data asta, vâslitul în caiac (căci despre el e vorba), a fost de-a dreptul… uau!

Bine! Şi eu berbec! M-am autopromovat de la o singură ieșire cu caiacul de o oră jumate pe Herăstrău, la parcurs cu el peste 100 de kilometri prin Deltă, în patru zile. Iar asta nu putea să rămână fără urmări, nu?!

Oricum știam că așa va fi și am acceptat provocarea fără să stau pe gânduri! Mai ales că eu am antecedente la berbeceală, că la fel am făcut şi cu bicla: am trecut la prima mea tură lungă ( de 140 de km) după ieşiri sporadice de 20 de kilomtri prin parcurile din Bucureşti. Şi aia m-a îngenunchiat, mult mai tare decât asta vâslită.

Ce spuneam?!

Berbec!

Că dacă-aş fi avut măcar vreo două ieşiri în plus cu caiacul, n-aş fi avut parte de toate protestele de mai sus. Dar treburile mi s-au aranjat de aşa natură că atunci a fost momentul să-mi provoc (iar) limitele.

 

Și bine-am făcut, c-a meritat, cu vârf și îndesat!

A fost o experiență pe care n-aș fi vrut s-o ratez pentru nimic în lume! Continuă lectura

La mare, cu bicla şi cortul!

În viața asta obții puține chestii fără să faci nimic, pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Chestiile mișto vin după ce te-ai strofocat nițel, după ce te-ai agitat și-ai sacrificat ceva. Partea nasoală e că nu știi decât la final dacă rezultatul e pe măsura efortului depus, că poți să te agiți o grămadă, să te dai peste cap de foarte multe ori… degeaba!

Pe de altă parte, dacă nu faci ceva, sigur obții… nimic! Așa că întotdeauna e bine să te apuci și să faci, cu speranța că o să fie bine, ca să nu fie rău!

Și dacă nu e chiar așa bine la final, sigur o să fie data viitoare. Sau cealaltă!

Ghidându-mă după aceste principii, în creierii nopții de vineri spre sâmbătă, n-am avut ce face și l-am sacrificat. Cu blândețe în ochi și cu tristețe în suflet mi-am lăsat somnul acasă, să doarmă fără mine. Eu am luat-o spre gară, pe biclă, pregătit până-n dinți cu toate cele să petrec o noapte la mare, la bulgari.

Cele două ore minuscule indicate de ceas (care pot fi observate în toată splendoarea detaliilor numai cu ajutorul microscopului electronic) jucau feste multora dintre participanți.

_1040742

_1040750

Încețoşarea unor personaje din fotografie demonstrează fără putință de tăgadă că acestea se aflau într-o indubitabilă stare cuantică și erau prezente în două locuri în acelaşi timp: în ademenitorul pat de acasă dar şi în urâtele ore de pe peronul Gării de Nord. La un moment dat, chiar și această oscilație a ajuns să fie restricționată de puhoiul de oameni care se aglomera pe peronul gării ca apa într-un baraj de acumulare.

Când în sfârșit Cucuveau a tras pe linie (desigur cu întârziere, de vreo juma’ de oră, că doar d-aia trăim în România), vagoanele supraetajate de  personal s-au umplut ochi instantaneu. M-am uitat siderat și mă tot întrebăm unde drac’ o să-ncapă 20 și ceva de bicle în vagoanele care dădeau p-afară de câtă lume era.

_1040767.jpg

Dar au încăput, că Albert, organizatorul turei, avea un as în mânecă: o cerere făcută din timp către CFR, care ne-a asigurat un vagon cu spațiu special pentru biciclete.

_1040769

Insuficient pentru nevoile noastre, după cum demonstrează căpița velo de mai sus dar mult mai bine decât nimic, nu-i așa? Oricum n-au încăput toate acolo, așa că le-am împânzit prin tot trenul.

_1040836

După ce-am încheiat operațiunea cu maxim succes, mulți dintre participanți au fost loviți definitiv în aripă și-au căzut care pe unde a putut.

Totuși, în ciuda condițiilor propice, pe ici pe colo a fost nevoie de-un cântecel de leagăn.

_1040798.jpg

Iar ăștia, loviții, au dat grațios cu tifla soarelui care nu-și încăpea în piele de bucurie că-i vedea așa de puși pe fapte mari. Dar câţiva l-au privit plini de admiraţie:

_1040779

_1040787-Edit

_1040788

Continuă lectura

Noroială la Comana!

Cică de la dragoste la ură nu e decât un singur pas. Și nu degeaba se spune asta, că sunt o grămadă de păţiţi.

Eu, cel puţin, sufăr de schimbarea asta de macaz în fiecare an. Nu-mi explic cum sunt mai întâi iubibil și am parte de mângâieri tandre în cele mai bune condiții, ca după aia să devin cel mai antipatic și să fiu lovit cu ură și repetat în moalele capului și peste toate celelate piese componente.

Da, așa arată relația mea din fiecare an cu doamna Căldură, din primăvară până vara. Și tu ești  la fel ca mine?

Ce coincidență! 😀

Oricum, când apare o situație de conflict, fiecare dintre noi are două opțiuni: să stea la cafteală sau să fugă mâncând pământul.

În general eu nu-s d-ăla care să cedeze ușor dar atunci când mi-e clar că n-am nici cea mai mică șansă de izbândă în fața inamicului fierbinte, o iau la fugă de parcă am tot iadul pe urmele mele. Și chiar dacă nu e iadul, temperatura tot cam p-acolo e!

Duminica care numai ce-a trecut m-am oprit din fugă în pădurea de la Comana de unde,  împreună cu Elena  și cu Agnes am putut să-i dăm cu tifla fierbințelii care  tot încerca să-și înfingă degetele încinse în răcoarea de sub umbra verde.

20170709_171902

Chiar dacă fuga-i rușinoasă, poți obține și victorii cu ajutorul ei. Până la urmă doamna Căldură când a văzut că nu ne poate prinde cu năvoadele-i încinse, a renunțat la pârjol, s-a mai îmbunat și-a trimis spre noi  o îmbrățișare… artistică!

_1040712

_1040729

Dar… ce-i cu mine de încep cu sfârșitul?

Continuă lectura

Căldura cere răcoreală!

Fântâni arteziene!

Nuuu, nu e vorba despre binecunoscutele tâşnitori publice care aruncă apa în sus cât mai artistic, pentru bucuria ochiului.

E  vorba despre… cum arăt eu, pe căldurile de vară!

Dacă mi-aş da tricoul jos în timpul drumurilor pe care le fac prin Bucureşti, aş fi neclar din cauza transpiraţiei care ar ţâşni din mine exact ca din fântânile pomenite mai sus. Bine, poate nu chiar aşa artistic…

Altfel, cu tricoul pe mine, reuşesc doar să creez pe el diverse modele ude şi mai mult sau mai puţin abstracte.

Şi suport cât suport dar din când în când trebuie să fac ceva ca să contraatac: îmi pun un guler!

Da, ştiu, o soluţie cam contraintuitivă dar numai până vezi despre ce e vorba.

P6241430

Ei, ce crezi? E sau nu remediul perfect?!

Aşa cred şi eu, că doar d-aia am gura de la o ureche la cealaltă! 😀

Partea cea mai tare e că soluţia asta nu e cu „copyright”, ci poate fi pusă în practică de toată lumea, după nevoi:

P6241437

P6241441

 

Sau, dacă nu e suficient gulerul, oricând poţi apela la o capă:

P6241453

P6241452

Cum ajungi la asemenea remedii? Continuă lectura

Creta: privire de vacanţă

Iarna, pe frig şi pe zăpadă, toată lumea aşteaptă vara.

Când vine (în sfârşit) vara, n-ai spune că cineva abia o aştepta la cum aleargă toţi, ca potârnichile speriate, în căutarea unei adieri de aer condiţionat, cât de mici. Căci (mare surpriză!) când apare susnumita vară, vine cu tot cu căldura care, adevărat, e foarte prietenoasă până pe la 25-26 de grade celsius. După pragul ăsta, ei bine… lucrurile se complică peste tot dar mai ales în oraşe, unde tabla încinsă şi asfaltul fierbine o fac să capăte puteri de supererou. Negativ! Căci, cu cât e mare plusul de la gradele celsius, cu atât căldura devine mai negativă. Ce paradox, nu?

Dar toţi ştim asta şi fiecare dintre noi facem faţă (sau spate) cum putem. Unii, după cum spuneam, caută aerul condiţionat ca pe sfântul Graal, alţii… schimbă căldura noastră pe căldura lor!

Care-s ăia care au altfel de căldură decât a noastră?

Ei bine, la fiecare după preferinţe şi după buget.

De ce spun asta? Pentru că vara vine şi concediul şi poţi să pleci la oricare altă căldură, cât te ţine buzunarul!

Cum pe termen lung eu mă-nţeleg şi nu prea cu aerul condiţionat, pentru concediul de anul trecut m-am îndreptat spre o altă căldură, cea cu aromă de tzatziki insular.

Din charter-ul pentru Creta m-am bucurat de peisajele cu o perspectivă pe care doar avionul o poate da. Prin ţară pe la noi şi pe lângă, verdele nu mai ştia câte nuanţe să scoată pentru impresionarea ochilor din văzduh.

P8032033

P8032035

P8032037

 

P8032038

Cu cât ne apropiam de destinaţia noastră, spre sud, vocea verde era din ce în ce mai subţirică, fiind întrecută de prezenţa tot mai puternică a diverselor nuanţe de maro  şi ocru.

P7271440P7271443

Da, schimbarea tipului de căldură e cât se poate de evidentă de sus!

La ieşirea de pe aeroportul din Heraklion, capitala Cretei, ne-am întâlnit cu reprezentanta agenţiei de turism care ne-a spus că din greșeală, rezervările erau mai multe decât camerele din hotelul „Thalia” unde aveam cazarea și ne-a convins să ne mutăm la altul.

În autocarul care ne ducea spre Hersonissos, după ce Elena a avut o discuție cu o prietenă de la o agenție de turism, am ajuns la concluzia că nu degeaba „Thalia”, renovat de curând, era suprarezervat și-n partea cealaltă mai erau locuri. Aşa că ne-am răzgândit cu al doilea hotel și-am rămas la prima alegere. Pentru că într-adevăr o îmbârligaseră cu rezervările , cei de la „Thalia” ne-au cazat două nopți la un hotel apropiat, „Glaros Beach”, de patru stele și un pic mai aproape de mare.

Concluzia?

Dacă mergi în Grecia, ți-ai căutat și ți-ai găsit o cazare care ți-a plăcut, n-o schimba pentru nimic în lume, că pierzi! Mie mi-a plăcut mult mai mult hotelul „Thalia” de trei stele decât „Glaros Beach”, care avea patru.

Odată rezolvată cazarea, ne-am pus pe explorat împrejurimile, să vedem de ce ne-am mişculat până acolo.

Grecii sunt mândri de țara lor. Altfel nu pot să explic prezența steagului național în multele locuri în care l-am văzut. În destule țări din lumea asta e cumva normal să-l vezi pe stradă, pe la magazine și hoteluri. Dar grecii merg și mai departe!

P7271459

Acolo am luat primul contact cu Mediterana grecilor și mi se pare definitoriu pentru Creta cu care m-am întâlnit.

De ce? Continuă lectura

Prima evadare… înainte de „Prima Evadare”

Titlul se traduce așa: cum n-o să merg azi (da, deja e azi!) la deja celebra competiție anuală de ciclism offroad „Prima Evadare”, mi-am spus că totuși n-ar fi rău să fur startul, să văd și eu cum e. Asta pentru că până acum am „încercat” competiția doar din poveștile altora.

Așa am apelat la Sorin Buică, fost și actual concurent, care, ca orice prieten de nădejde, nu m-a lăsat cu ochii-n soare și a fost de acord să facă pe ghidul.

„Relaxat și nu toată tura”, m-a pus în temă de la început, ca să mai rămână cu zeamă în el și pentru competiția propriu-zisă. Cum pe mine oricum nu mă-nghesuie vitezele superluminice când mă dau pe coclauri, n-am putut decât să mă bucur.

Așa ne-am întâlnit  ieri, sâmbătă dimineață, printre promisiuni nehotărîte de ploaie, la începutul traseului.

Prima porțiune, cea de șosea, n-a presupus niciun fel de dificultate pentru viteza relaxată la care-am dat-o cauciucurilor spre mestecat.

În porțiunea urmatoare, în padurea Băneasa treaba s-a umezit suficient cât să ne sporim valoarea cu niște namol, nu neapărat terapeutic. Totuși, „Când la stânga, când la dreapta/Uite-așa se joacă roata”, am trecut pe lângă majorietatea porțiunilor în stare lichidă fără mari bătăi de cap. Și chiar prin ele.

Bineînțeles că haiducul care desparte apa ca Moise e Sorin, care a prelevat cu ocazia asta toate datele de temperatură, compoziție a apei și coeficient de lipire al nămolului pentru trecerea din timpul concursului. Mai bine să știe decât să nu, așa-i?!

Pe de alta parte, dacă atunci când se merge între prieteni pământul înfrățit cu apa nu ridică mari probleme, în condiții de concurs lucrurile s-ar putea să stea ușor altfel și noroiul să fie „gătit” de primii concurenți atât cât să nu-l poată mesteca ușor cei care vin după ei. Dar se va vedea după ora de start.

Pe principiul că după întuneric mai vine și lumina, din pădurea prin care se plimba și-un Renault într-o prospecție (cred), am văzut luminița pajiştii care urmează imediat după.

P1020563

Continuă lectura