Sherlockeala mioritică

Trebuie să recunosc că sunt căzut în cap.

Desigur, figurativ vorbind. Şi bineînţeles că nu chiar total şi doar în legătură cu anumite aspecte.

Cum ar fi, de exemplu, poziţia rolei de hârtie igienică în suportul ei. Ştiţi că lumea e împărţită definitiv şi irevocabil în două tabere în privinţa asta, nu? Ei bine, eu intru în categoria (singura  corectă, dealtfel!) a celor care preferă să tragă de capătul rolei departe de perete.

Sau cum trebuie suflat nasul. Şi aici e una singură bucată de modalitate corectă: a mea! 😀

Sau ce cărţi îmi place să citesc.

Şi, că tot am ajuns aici, mi-aduc aminte de şcoală. Că era  generală, liceu sau facultate, e irelevant, pentru că nu contează şcoala în sine, ci exact perioada  de după toate tezele şi examenele, când eram cu toţii storşi, traşi la faţă şi supţi în obraji, cu ochi mari şi roşii ca nişte… tomate. Adică zombilitici, ce mai…

Eu reuşam să rezist la toată tortura profesorilor doar gândindu-mă la perioada de după, în care mergeam şi rupeam biblioteca şi librariile în două, în căutare de romane poliţiste sau SF. Nu exclusiv, dar majoritar.

Şi-n aceste perioade de „detoxifiere”, la câte cărţi mi-au trecut prin venă… pardon, adică prin faţa ochilor, nu aveam cum să nu dau peste monştrii sacri din literatura poliţistă: Sherlock Holmes şi Hercule Poirot.

Cred că prin generală i-am întâlnit pentru prima dată şi a fost dragoste la prima… detectiveală!

Ca orice drogat care se respectă, după primul contact, am vrut mai mult! Şi mai mult, tot mai mult! Am devorat toate cărţile cu ei care mi-au ajuns în mână şi nu numai o dată. Pe unele chiar până aproape de dezintegrare. Continuă lectura

Răţuştita răţoială

Cu toţii ştim că suntem mulţi. Ai dracu’ de mulţi!

Vreo 7.000.000.000 şi ceva de oameni în momentul ăsta pe minunata planetă albastră. Nu cred că mi-ar ajunge o viaţă dacă ar fi să număr fără să mă încurc până la şapte miliarde. La câţi suntem, nu reuşesc să-mi dau seama cum ne mai suportă Pământul la câte îi cauzăm, dar probabil strânge din dinţi şi înghite în sec fără să facă ceva definitiv, tocmai pentru că (încă) este… minunat.

Şi la atâta amar de lume, dacă o iei şi-o scuturi un pic, cad tot felul de ciudăţenii, unele mai cârlionţate ca altele.

De exemplu, fobiile.

Sunt atât de multe şi de diverse, încât am ajuns să cred că ar putea fi câte una pentru fiecare persoană din cele şapte miliarde. Sau chiar mai multe dacă mă gândesc că unii sunt colecţionari. 🙂

Iar pentru că oamenii nu se nasc egali, indiferent de ce ar spune unul sau altul, nici fobiile nu sunt pe picior de egalitate.

Unele sunt uşchite rău. Sau bine, depinde de perspectivă! Continuă lectura

Uşi… parşive! (adică „Tricky Doors” :) )

Cameră.

La ce te gândeşti când acest cuvânt îţi gâdilă urechile, îl vezi rezemat de vreo pagină de hârtie sau cocoţat pe vreun ecran de gadget superdeştept?

La o cameră de apartament/casă? Sau la o cameră de bicicletă ori de maşină? Sau poate te dau sunetele melodioase afară din casă şi te gândeşti la muzica… de cameră?

Nu ştiu la ce te gândeşti tu, dar eu, dacă n-am vreo pană la bicicletă sau treabă pe lângă vreun cvartet/ cvintet/ sextet care-şi dă măsura talentului la diverse instrumente, mă gândesc la o anumită cameră, dintr-un anume apartament.

Desigur, există şi-o explicaţie pentru această asociere. Continuă lectura