Valea Iazurilor: relaxare cu imagini… orgasmice!

De vreo doi ani de când am început să mă dau mai intens cu bicla, am făcut ce-am făcut şi de cele mai multe ori am ajuns pe la… ia să văd, cine ghiceşteee… da, aşa-i: Valea Iazurilor!!!

Iuhuuu! 😀

De ce?

Pentru că-mi place de mor să mă dau pe coclauri, pe drumuri fără asfalt şi fără traficul auto cu noxele de rigoare. Îmi place nespus să fiu înconjurat de diverse nuanţe de verde, de roşu-portocaliu, ocru sau galben, care să fie pregătite cu dragoste doar de minunata natură, fără aditivi şi amelioratori.

Aşa că atunci când vreau să scap de tumultul oraşului cu zgomotele-i grăbite şi metalice, mă retrag pe două roţi prin păduri, prin dealuri şi văi, uneori mai departe, alteori mai aproape la… Valea Iazurilor! Continuă lectura

Anunțuri

Hamstereală cu accente „noir”

Ştim cu toţii că natura-i cea mai inspirată artistă.

Sau… nu ştim chiar cu toţii?!

În cazul ăsta, ia adu-ţi aminte nuanţele de roşu aprig şi de portocaliu încins cu care pictează norii dimineaţa sau seara. Şi uneori, când vrea să-şi dea măsura talentului, ai văzut cum aruncă nişte ceţuri doar aşa, ca să vadă cum îţi pică falca în faţa tabloului revelat cu măiestrie de pensula soarelui?

Iar dacă alege ca fundal nişte munţi înţelepţi sau nişte ape care zburdă printre bolovani încăpăţânaţi, falca rămâne pe jos minute în şir…

De fapt nu ştiu alţii cum sunt dar falca mea a rămas cu siguranţă de destule ori la rasul solului din motivele de mai sus.

Să mai vorbesc de culorile în care-şi bagă mâinile până la cot şi pe care le aruncă inspirată peste copaci cu puterea toamnei? Sau, de exemplu, să-ţi îndrept gândul la perfecţiunea sculpturii unei cochilii de melc? Sau să-ţi direcţionez imaginaţia la eleganţa volutelor unei scoici? Sau la fragilitatea înălţătoare a unor aripi fermecătoare de fluture?

Evidenţa din jurul nostru ne demonstrează fără putinţă de tăgadă că natura excelează la toate disciplinele artistice, fie că vorbim de pictură, sculptură, arhitectură sau vestimentaţie, nu-i aşa?

Partea cea mai tare e că poţi s-o surprinzi exersându-şi inspiraţia în momentele obişnuite ale unei zile.

De exemplu ieri, când am ieşit să-mi dezmorţesc niţel bicla hamsterind-o în jurul stadionului, am văzut cu coada ochiului cum se juca cu razele soarelui ca să obţină nişte efecte plastico-dramatice.

20171018_111152 Continuă lectura

Mrejele fotogenice ale toamnei

Anul 2017 e cel de-al doilea an al meu.

Nuuu, n-am doar doi ani! Am reununţat de mult la pamperşi, sunt vaccinat, am buletin şi toate grijile pe care le are un cetăţean al României de azi.

Dar e cel de-al doilea an în care m-am dat cu bicla de câte ori am avut ocazia. Am adunat din iarnă şi până acum 1600 de kilometri, primăvara în căutarea soarelui pe drumuri deschise iar vara ascunzându-mă de furia-i dogoritoare pe sub umbra pădurilor din jurul Bucureştiului.

Acum c-a venit toamna am văzut că soarele s-a cuminţit. Cum am fost prieteni o grămadă de vreme, m-am gândit c-ar fi momentul să-l iert pentru rătăcirile aprige şi să reluăm prietenia.

Zis şi făcut!

Sâmbătă a fost momentul împăcării care s-a petrecut cu surle şi trâmbiţe la demult consacrata Vale a Iazurilor, iar acolo domnul Soare s-a aliat cu doamna Toamnă şi-au uneltit împreună nişte provocări, ca să nu ne plictisim. Nu ştiu cum au făcut dar au aflat c-am venit cu intenţiile fotografice la purtător şi au pregătit un spectacol de lumină, linii şi culoare ca parte a provocării. Iar aşteptările erau mari, căci din toate celelalte incursiuni făcute acolo m-am întors acasă cu tolba plină de imagini memorabile.

De data asta vinovaţii menţionaţi mai sus s-au întrecut pe ei să vadă dacă-mi mai aduc aminte lecţiile din cursul de fotografie pe care l-am făcut în facultate.

Au început provocându-mă să redau senzaţia de adâncime într-o imagine care e eminamente plană şi-au mai aruncat către mine (aşa-ntr-o doară) cu linia directoare.

_1080160

_1080199.jpg

_1080184

Continuă lectura

Pe sub apă, cu viteză pedalată: Seabike

Recunosc: îmi place să mă dau cu bicla de n-am cuvinte, iar când vine vorba de apa îmi sticlesc ochii ca două supernove. Și nu, nu mă refer la apa aia care te „rugineşte” dac-o iei pe interior, ci la cea care te poate acoperi complet pe exterior.

Dacă nu mă crezi, am dovezi!

Cu lux de amănunte poți să vezi cum mi-am împrietenit bicla cu marea bulgărească la Shabla sau cu cea autohtonă la Vadu.

Doar că aceste două slăbiciuni n-au reușit să ajungă la o simbioză utilă pentru mine. Ele s-au întâlnit, s-au plăcut una pe cealaltă și chiar au avut conversații filosofice dar naturile lor eminamente diferite nu mi-au permis cu ele activități de „ménage à trois”. Am fost nevoit să mă distrez cu câte una, pe rând.

Așa am pedalat eu o grămadă de kilometri pe lângă apă sau am înotat voios alți kilometri (mai puțini) prin mare, pe lângă bicla de pe mal…

De fapt… Dar nu, nu cred că momentul în care am căzut cu bicla-n baltă se califică pentru „ménage à trois”. Sau… ?

Dacă stau și mă gândesc bine, a fost cineva care-a combinat apa cu bicla și uite-aşa putem să dăm la pedalele hidrobicicletei pe apa liniștită a lacurilor din parcuri. Totuși, nu ştiu de ce, nu m-am dat niciodată prea tare în vânt pentru acest mijloc de locomoție acvatică.

A, mai sunt și bicicletele de „aquagym”, alea fără roți, pe care pedalezi scufundat în apă. Dar ce e aia să pedalezi… pe loc?!

*

Acum două săptămâni mi-am dat seama că există pe lumea asta cel puțin un om cu aceleași pasiuni ca ale mele dar cu o minte mai scormonitoare și mai aplicată, inginereşte vorbind.

De ce spun asta?

Pentru că m-am întâlnit cu… tobele, vă rog… SEABIKE! Continuă lectura

La Vadu, cu vâsle şi pedale

Am bântuit eu cu caiacul timp de patru zile prin Delta Dunării?

Am bântuit! (pentru cine dorește și poftește, povestea cu imagini e AICI )

 

Am ajuns eu cu caiacul până la mare?

Am ajuns!

 

A gustat caiacul meu apă dulce și apă sărată?

A gustat… doar dulce!

 

La cea sărată n-am mai ajuns în cele patru zile din motive de scădere dramatică a nivelului Dunării și a dispariției canalului de comunicare dintre Deltă și mare.

Dar inevitabilul a fost doar amânat. Continuă lectura

Cu caiacul, din Deltă până la mare

M-a rupt și m-a făcut bucățele!

Când s-au lipit fărâmele la loc, a apărut ceva în plus: durerea!

După prima zi nu mai eram în stare să strâng palmele în pumni, antebrațele vociferau la fiecare mișcare oricât de mică, iar deltoizii făcuseră coaliție cu bicepşii și tăbărau cu durerea pe mine numai cât mă gândeam la ei.

Dar cel mai tare țipa spatele, cu mușchii umerilor. Trapezul era tartorul concertului durerii iar noada îl seconda cu virtuozitate.

De la ce?

De la vâslit!

În viața mea pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-o barcă și-am tras la vâsle. Ba chiar e posibil să rămână și degete nefolosite. De data asta, vâslitul în caiac (căci despre el e vorba), a fost de-a dreptul… uau!

Bine! Şi eu berbec! M-am autopromovat de la o singură ieșire cu caiacul de o oră jumate pe Herăstrău, la parcurs cu el peste 100 de kilometri prin Deltă, în patru zile. Iar asta nu putea să rămână fără urmări, nu?!

Oricum știam că așa va fi și am acceptat provocarea fără să stau pe gânduri! Mai ales că eu am antecedente la berbeceală, că la fel am făcut şi cu bicla: am trecut la prima mea tură lungă ( de 140 de km) după ieşiri sporadice de 20 de kilomtri prin parcurile din Bucureşti. Şi aia m-a îngenunchiat, mult mai tare decât asta vâslită.

Ce spuneam?!

Berbec!

Că dacă-aş fi avut măcar vreo două ieşiri în plus cu caiacul, n-aş fi avut parte de toate protestele de mai sus. Dar treburile mi s-au aranjat de aşa natură că atunci a fost momentul să-mi provoc (iar) limitele.

 

Și bine-am făcut, c-a meritat, cu vârf și îndesat!

A fost o experiență pe care n-aș fi vrut s-o ratez pentru nimic în lume! Continuă lectura

Frică şi senzaţii tari!

Recunosc, mi-e frică!

Nu, nu e vorba de-o frică d-aia difuză, de tot şi de toate, ci de una cât se poate de aplicată.

Mi-e frică de motoare!

Adică… nu, n-am coşmaruri cu pistoane scoase din minţi de guvernarea PSD-ALDE, de bujii supraîncinse de minciunile politice, gata să sară pe mine să mă înfiereze, nici de radiatoare clocotind, cu lamele de răcire tremurând de furie că nu pot rezolva nimic fără să dea şpagă, pregătite să mă fiarbă c-o plăcere dementă!

Nu, mi-e frică de motoarele alea cu două roţi!

Că doar aşa se spune, nu? M-am dat cu motoru’! 😉

Mi-e frică de vitezele incredibile la care pot ajunge în câteva scurte secunde.

Mi-aduc aminte că în copilărie făceam colecţie de surprize de la guma „Turbo” şi cele mai tari maşini erau pentru mine alea cu acceleraţia cea mai şmecheră, alea care ajungeau cel mai repede la 100 de km/h. Iar cele mai performante, cele pentru care trebuia să fii şeic cu câmpuri de petrol sau vedetă de cinema ca să le cumperi, aveau nevoie de patru-cinci secunde ca să ajungă acolo.

Ei bine, multe motociclete ajung la 100 de km/h în trei secunde şi la 200 km/h în opt-zece secunde. Practic, in lumea asta sunt foarte puţine maşini care pot bate o motocicletă (mai ales una de viteză) pe şosea.

Iar toată puterea asta e doar pentru două roţi, pe care le înclini într-o parte sau cealaltă ca să iei o curbă şi, practic, n-ai protecţie pe ea dacă se întâplă ca lucrurile s-o ia razna.

Bine, există echipamentul de specialitate, cu cască, armură, mănuşi, gândite special pentru protecţia pe motor dar la 150 de kilometri la oră poţi s-o păţeşti rău de tot, cu tot cu echipament.

De fapt, nici n-ai nevoie de 150 de kilometri pentru chestii nasole. Poţi să ţi-o „iei” şi la viteze mai mici!

În afară de asta, am văzut la prima mână ce poate să facă un accident cu motorul, printre colegii mei de muncă. Adică de la julituri urâte generate de raşchetatul pe asfalt până la… pierderea unui picior!

Adică… de-a dreptul urât!

Aşa că n-am ce face şi mă repet: mi-e frică de motoare!

Dar frica a fost inventată să fie confruntată, nu-i aşa? Continuă lectura

La mare, cu bicla şi cortul!

În viața asta obții puține chestii fără să faci nimic, pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Chestiile mișto vin după ce te-ai strofocat nițel, după ce te-ai agitat și-ai sacrificat ceva. Partea nasoală e că nu știi decât la final dacă rezultatul e pe măsura efortului depus, că poți să te agiți o grămadă, să te dai peste cap de foarte multe ori… degeaba!

Pe de altă parte, dacă nu faci ceva, sigur obții… nimic! Așa că întotdeauna e bine să te apuci și să faci, cu speranța că o să fie bine, ca să nu fie rău!

Și dacă nu e chiar așa bine la final, sigur o să fie data viitoare. Sau cealaltă!

Ghidându-mă după aceste principii, în creierii nopții de vineri spre sâmbătă, n-am avut ce face și l-am sacrificat. Cu blândețe în ochi și cu tristețe în suflet mi-am lăsat somnul acasă, să doarmă fără mine. Eu am luat-o spre gară, pe biclă, pregătit până-n dinți cu toate cele să petrec o noapte la mare, la bulgari.

Cele două ore minuscule indicate de ceas (care pot fi observate în toată splendoarea detaliilor numai cu ajutorul microscopului electronic) jucau feste multora dintre participanți.

_1040742

_1040750

Încețoşarea unor personaje din fotografie demonstrează fără putință de tăgadă că acestea se aflau într-o indubitabilă stare cuantică și erau prezente în două locuri în acelaşi timp: în ademenitorul pat de acasă dar şi în urâtele ore de pe peronul Gării de Nord. La un moment dat, chiar și această oscilație a ajuns să fie restricționată de puhoiul de oameni care se aglomera pe peronul gării ca apa într-un baraj de acumulare.

Când în sfârșit Cucuveau a tras pe linie (desigur cu întârziere, de vreo juma’ de oră, că doar d-aia trăim în România), vagoanele supraetajate de  personal s-au umplut ochi instantaneu. M-am uitat siderat și mă tot întrebăm unde drac’ o să-ncapă 20 și ceva de bicle în vagoanele care dădeau p-afară de câtă lume era.

_1040767.jpg

Dar au încăput, că Albert, organizatorul turei, avea un as în mânecă: o cerere făcută din timp către CFR, care ne-a asigurat un vagon cu spațiu special pentru biciclete.

_1040769

Insuficient pentru nevoile noastre, după cum demonstrează căpița velo de mai sus dar mult mai bine decât nimic, nu-i așa? Oricum n-au încăput toate acolo, așa că le-am împânzit prin tot trenul.

_1040836

După ce-am încheiat operațiunea cu maxim succes, mulți dintre participanți au fost loviți definitiv în aripă și-au căzut care pe unde a putut.

Totuși, în ciuda condițiilor propice, pe ici pe colo a fost nevoie de-un cântecel de leagăn.

_1040798.jpg

Iar ăștia, loviții, au dat grațios cu tifla soarelui care nu-și încăpea în piele de bucurie că-i vedea așa de puși pe fapte mari. Dar câţiva l-au privit plini de admiraţie:

_1040779

_1040787-Edit

_1040788

Continuă lectura

Noroială la Comana!

Cică de la dragoste la ură nu e decât un singur pas. Și nu degeaba se spune asta, că sunt o grămadă de păţiţi.

Eu, cel puţin, sufăr de schimbarea asta de macaz în fiecare an. Nu-mi explic cum sunt mai întâi iubibil și am parte de mângâieri tandre în cele mai bune condiții, ca după aia să devin cel mai antipatic și să fiu lovit cu ură și repetat în moalele capului și peste toate celelate piese componente.

Da, așa arată relația mea din fiecare an cu doamna Căldură, din primăvară până vara. Și tu ești  la fel ca mine?

Ce coincidență! 😀

Oricum, când apare o situație de conflict, fiecare dintre noi are două opțiuni: să stea la cafteală sau să fugă mâncând pământul.

În general eu nu-s d-ăla care să cedeze ușor dar atunci când mi-e clar că n-am nici cea mai mică șansă de izbândă în fața inamicului fierbinte, o iau la fugă de parcă am tot iadul pe urmele mele. Și chiar dacă nu e iadul, temperatura tot cam p-acolo e!

Duminica care numai ce-a trecut m-am oprit din fugă în pădurea de la Comana de unde,  împreună cu Elena  și cu Agnes am putut să-i dăm cu tifla fierbințelii care  tot încerca să-și înfingă degetele încinse în răcoarea de sub umbra verde.

20170709_171902

Chiar dacă fuga-i rușinoasă, poți obține și victorii cu ajutorul ei. Până la urmă doamna Căldură când a văzut că nu ne poate prinde cu năvoadele-i încinse, a renunțat la pârjol, s-a mai îmbunat și-a trimis spre noi  o îmbrățișare… artistică!

_1040712

_1040729

Dar… ce-i cu mine de încep cu sfârșitul?

Continuă lectura

Căldura cere răcoreală!

Fântâni arteziene!

Nuuu, nu e vorba despre binecunoscutele tâşnitori publice care aruncă apa în sus cât mai artistic, pentru bucuria ochiului.

E  vorba despre… cum arăt eu, pe căldurile de vară!

Dacă mi-aş da tricoul jos în timpul drumurilor pe care le fac prin Bucureşti, aş fi neclar din cauza transpiraţiei care ar ţâşni din mine exact ca din fântânile pomenite mai sus. Bine, poate nu chiar aşa artistic…

Altfel, cu tricoul pe mine, reuşesc doar să creez pe el diverse modele ude şi mai mult sau mai puţin abstracte.

Şi suport cât suport dar din când în când trebuie să fac ceva ca să contraatac: îmi pun un guler!

Da, ştiu, o soluţie cam contraintuitivă dar numai până vezi despre ce e vorba.

P6241430

Ei, ce crezi? E sau nu remediul perfect?!

Aşa cred şi eu, că doar d-aia am gura de la o ureche la cealaltă! 😀

Partea cea mai tare e că soluţia asta nu e cu „copyright”, ci poate fi pusă în practică de toată lumea, după nevoi:

P6241437

P6241441

 

Sau, dacă nu e suficient gulerul, oricând poţi apela la o capă:

P6241453

P6241452

Cum ajungi la asemenea remedii? Continuă lectura