Fire Punk

(româna/english)

 

Nu știu cum e la voi dar la mine lucrurile se întâmplă ciclic. Cum de mult nu mi-am băgat mânuşițele să zăpăcesc niște poligoane în 3D-ul virtual, iată că s-a întors roata și exact asta am făcut în ultima vreme.

Mi-am pus la împrospătat cunoștințele ruginite de anatomie și pe cele de mult corodate într-ale „ZBrush”-ului și m-am pus serios pe treabă.

Așa a fost posibil să mă întâlnesc cu domnul Fire Punk.

1000FINAL- def ©ED maxim

Continuă lectura

Ardeleanul Patrude

Cuvânt înainte

Dacă mi-ar fi spus cineva  acum câţiva ani că o să mă apuc de scris, m-aş fi rostogolit pe jos. De râs! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să fac aşa ceva după ce-am scăpat cu greu de orele de română pentru care copiam comentarii din diverse culegeri şi le învăţam apoi ca papagalul.

Evident, această metodă de predare a literaturii române, promovată şi încurajată de profesoara de specialitate, mi-a provocat o mare silă. Dar cum n-am avut ce face, am strâns din dinţi şi mi-am promis că n-o să scriu niciodată altceva decât semnătura pe fluturaşul de salariu.

Probabil că universul m-a auzit, a zis că am nevoie de-o lecţie şi-a complotat în aşa fel încât s-au încordat pe mine nişte muşchi literari de care habar n-aveam.

Şi pentru că tot i-am descoperit, i-am şi exersat un picuţ.

Dar dacă mi-ar fi spus (alt)cineva, pe la scrierile mele de început, că voi „debita” la un moment dat un text care să aibă nevoie de un „cuvânt înainte”, iar m-aş fi rostogolit pe jos! 🙂

Dar uite că viaţa are o plăcere nespusă să mă facă să fac ce nu gândesc c-aş face! Aşa că iată şi primul meu „cuvânt înainte”!

Îmi place tare Ardealul cu oamenii lui aşezaţi şi molcomi şi mă cam dau în vânt după graiul ardelenesc. De ce? Habar n-am! Poate-am fost ardelean într-una din vieţile mele anterioare. Sau poate nu. N-are nicio importanţă.

Important e că de curând mi-a venit o idee de poveste care mi s-a părut pretextul perfect ca să intru în pielea unui ardelean şi să văd ce se întâmplă pe-acolo când respectivul e pus într-o situaţie neobişnuită. Nici nu mi s-a părut cine ştie ce complicat. La început.

Dar când m-am decis să aşez cuvintele pe pagină, am descoperit că mă poticnesc destul de des.

Cum eu nu sunt ardelean şi nici n-am stat prin zonă pe acolo suficient încât să învăţ particularitătile graiului, provocarea s-a dovedit a fi mai consistentă decât aş fi bănuit. Dar dacă tot m-am apucat de treabă, nu puteam să renunţ, nu?

Aşa că am studiat iar şi iar regionalisme şi particularităţi de exprimare, m-am mai împiedicat, am căzut dar m-am ridicat de fiecare dată şi… a apărut textul de mai jos. Care bineînţeles că are multe regionalisme, niţel cam numeroase pentru o lectură facilă dar mai puţine decât mi s-a părut mie c-ar trebui. Iar pe lângă regionalisme sunt şi câteva cuvinte din argou.

Pentru că ştiu că e destul de dificil pentru un cititor care nu e din Ardeal să priceapă sensul multor cuvinte sau expresii specifice regiunii, la final am adăugat un dicţionar. Cum apare în text un cuvânt recalcitrant, cum îşi face intrarea triumfală între cuvintele care se cer explicate.

Oricum trebuie să declar că a fost printre cele mai dificile texte pe care le-am scris până acum şi dacă mi-a ieşit sau nu, numai voi puteţi să-mi spuneţi.

Pentru forma asta finală am primit ajutor preţios de la Ruxandra, Corina şi Ioana, cărora le muţumesc încă o dată!

Dacă textul vi se pare un pic greoi din cauza regionalismelor, daţi-i totuşi o şansă până la final şi n-o să vă pară rău! 🙂

 

-Ione! Opa-sus, că-i zâuă afar’ şi-om şi ajuns! Haida că ţâpă munca după noi!

Mă hurducă o mâna cât un hârleţ.

-No, mă Gheo! Nu fi bolund! Şăzi blând, să mă dumiresc o ţâră…

Hâţâneala se domoleşte.

– Da’ fuguţa că n-avem tătă zâulica!

Iese Gheo de pe locul şoferului, izbeşte uşa de ţopăie maşina pe arcuri ca la cutremur şi intră-n boldă.

Tulai Domne! Că-i cât ursu’ şi tăt timpu’ uită ce putere are! Da’ sutem pretini de-o viaţă şi nici cu mine nu mi-i ruşâne, că dară şi io-s la fel de zdupeş, da’ umblu o ţâră mai cu grijă.

Ş-aşe am făcut ochi în locul de unde vin miticii. La cât mi-s de dragi, m-am ferit de ei ca dracu’ de tămâie, da’ până la urmă nu mi-o ieşit pasenţa. Că de ce te fereşti, de aia sigur nu scapi. Continuă lectura

Lumi paralele

Câteodată am momente în care mă consider un privilegiat al sorții atunci când vine vorba despre profesie.

Mulţi mi-au zis că le-ar plăcea să facă ceea ce fac eu, mai degrabă decât să stea cu fundul pe scaunul de la birou. Eu sunt de cele mai multe ori de acord cu ei dar bineînţeles că nu e totul numai lapte și miere cum pare din afară. Au fost și grămezi de momente în care am dat mult și mărunt din buze. Însă dacă e să trag linie, per total mă consider câștigat.

De mic mi-a plăcut să călătoresc, să merg prin lume să văd locuri, să cunosc oameni iar viaţa mi-a oferit posibilitatea să fac asta, în interes de serviciu.

Așa am făcut multe deplăsări de-a lungul anilor, atât în ţară cât și în străinătate. Fiecare dintre ele m-a îmbogăţit într-un fel sau altul, mi-a deschis și mi-a șlefuit mintea.

Iar unele dintre ele au lăsat urme adânci. Continuă lectura

Zeiţa focului care pulsează

Parcă nici acum nu-mi vine să cred!

Cu toate că a trecut o grămadă de vreme de când m-am trezit pe lumea asta, am momente în care cred că trăiesc într-un vis. Din când în când recitesc intrările din jurnalul meu de „zeiţă” și parcă e… povestea altcuiva.

E foarte palpitant să citesc despre eroina care s-a trezit pe nava ce ţipa din toate circuitele „Avarie!!! Avarie!”, fără să știe unde a ajuns. Chiar și după ce și-a adus aminte că s-a produs un accident când lucra la nava-prototip de la  „Hyperspace Inc.” și a folosit toate resursele navei ca să se lămurească unde a ajuns, n-a aflat decât că… nu poate fi sigură de nimic. Datele adunate n-o îndreptăţeau decât la presupuneri și bănuieli. Continuă lectura

Simbioză

Când eram mic mă uitam fascinat la „Teleenciclopedia”. Când m-am făcut mai mare și-a mai crescut și numărul de posturi la televizor, am devenit nedezlipit de emisiunile „National Geographic” și „Discovery Channel”. De acolo am aflat o grămadă de chestii interesante Continuă lectura

Votat: „DUPĂ”!

Mama stă  în faţa calculatorului ca o zebră în faţa cuptorului cu microunde. Pentru că eu nu sunt acasă și ea vrea să vorbească acum pe „Skype” cu verișoara Aneta din State, trebuie să o ghidez pas cu pas prin telefon. S-au mai conversat ele pe „Skype” dar eram eu acasă ca să  pun în funcțiune cele necesare. Acum e prima dată când trebuie să se descurce singură.

-Te duci cu săgeata de la șoricel și apeși de două ori pe cerculeţul albastru din stânga ecranului. Ai apăsat?

-Da!

-S-a deschis programul?

-Da. Dar, puiule, Aneta și-a schimbat numele de familie?

Ştie că nu-mi place când îmi zice „puiule”, dar acum nu cred că și-a dat seama. Și tot mă aricesc un pic, fără să vreau.

-Din câte știu eu, nu. De ce?

-Păi mă gândeam că s-a recăsătorit, fără să ne spună, cu un american pe nume Google, că asta scrie pe ecran. Dar să știi că-mi place cum sună Aneta Google, e cumva… nostim !

E atât de nostim că pe mine mă bufnește râsul. Continuă lectura

Strada revelaţiei

Merg pe un drum foarte ciudat. E tare, destul de neted dar nu pot să-mi dau seama din ce material e făcut. Nu e nici pământ, nici piatră, nici beton, nici asfalt. Nu asta e cel mai ciudat, totuși. E ciudat pentru că pe lângă drum nu e nimic. Doar beznă. Sunt eu cu drumul și… atât! Am și încercat să ies de pe drum, dar bezna mă respinge elastic înapoi. Parcă sunt într-o misiune superscriptată într-unul din jocurile mele video care-mi plac la nebunie!!! și pe care stau călare cu zecile de ore, până storc ultima picătură de acţiune.

Doar că în shooter-ele pe care le joc, n-aș fi avut corpul meu slăbănog cel de toate zilele, nici faţa plină de coșuri sub ochelari. Aș fi fost un supererou cu corp de Schwarzenegger, aș fi cărat în spate un camion de arme și aș fi alergat cu ele mai ceva ca Usain Bolt. Continuă lectura

Pui de Tarzan

Eu sunt o creatură a orașului. În oraș m-am născut, în oraș am crescut. Am căzut și m-am ridicat în oraș, am învăţat și am evoluat în oraș. Stau în oraș, muncesc la oraș.

Am mai și ieșit din oraș, că doar nu eram consemnat acolo. Dar ca să merg în alte orașe, desigur!

Pe ici, pe colo (aș putea să număr pe degetele de la o mână și-un picior) am mai ieșit și pe la ţară, dar n-am stat mult. Era prea liniște, oamenii erau prea calmi și aerul prea curat.

Pe de altă parte sunt și sportiv fără pereche. Am centură neagră… la mutat piesele pe tabla de șah. Sau la amestecat cărţile de la „Dixit”. Sau la dat cu zarul pentru „Coloniștii din Catan”. Altfel, când e vorba de orice altă activitate fizică mai complexă decât schimbatul posturilor de la televizor (cu telecomanda!), sunt adeptul principiului „pe loc, deloc și rezemat”. Continuă lectura

Delacomatul

Oamenii sunt niște fiinţe tare ciudate. Bârfesc, etichetează, comentează, dau verdicte și, bineînțeles, își bagă nasul peste tot, dorind să le știe ei pe toate. Dar toate procesele astea nu le ies dintr-o dată, pentru că, știm cu toții, viaţa e complexă și are multe aspecte. Așa că  la început purced cătinel-cătinel la treabă, apucându-se să împartă tot ce stă și tot ce mișcă, tot ce știu dar mai ales ce nu știu, tot ce îi înconjoară dar și tot ce au auzit de la alții pe categorii, subcategorii, minicategorii, microcategorii, nanocategorii ș.a.m.d. Reduc un univers întreg la bucăţele mai mici, după anumite criterii.  Carevasăzică… categorisesc!

E ca atunci când îţi place cașcavalul și n-ai mai „pupat” de mult: când găsești, îţi iei o roată întreagă, să știi că ai. Dar nu poţi s-o mănânci pe toată odată, că e prea mare și nu încape în gură. Iei un cuţit și-o tai în bucăţele mai mici. Și iată! Gura ta nu trebuie să fie cât o șură ca să poată să se înfrupte din minunăţia cașcavaloasă!

Iar dacă oamenii categorisesc tot, nu se putea să nu se categorisească și pe ei înșiși.

De multe ori cu simţ de răspundere, alteori fără să se gândească prea mult, la nervi. „Femeia la volan? Catastrofă!”,„Bărbaţii? Toţi-s niște porci!”. Sună cunoscut?

Partea cea mai interesantă e că cineva (un cineva generic, desigur) poate să facă parte din mai multe categorii. Continuă lectura

Suflete pereche

Am venit pe lume ca un boţ urlător de carne rozalie. Făceam tot ce puteam pentru ca lumea să mă bage în seamă: era cel mai important moment din viaţa mea de până atunci și trebuia să fie memorabil. Şi lumea s-a executat: s-a adunat toată în jurul meu și toată atenţia era exclusiv pentru mine.

Exact în acel moment era pus cu mare grijă pe masa din sufrageria alor mei un alt copil. Restul lumii, adică cea care nu era la spital adunată în jurul meu, s-a strâns în jurul lui. Şi la fel a ţipat și el prima dată când s-a trezit.

N-am știut atunci nimic despre asta, dar, chiar dacă mi s-ar fi spus, oricum n-aș fi băgat de seamă. Aveam de făcut o grămadă de alte activităţi interesante, care-mi acaparau toată atenţia. De exemplu să-l lovesc pe doctor cu picioarele. Să-i ţip mamei în ureche să văd cât rezistă. Să trag asistenta de păr. Să mă agit așa de tare încât să pot da cel puţin câte una fiecăruia dintre cei prezenţi pe lângă mine, ca să nu creadă că fac discriminări. Era unul dintre puţinele momente în care puteam să fac asta fără nicio urmare și profitam cât puteam. Şi unde mai pui că era și distractiv. Continuă lectura